Între Mongoli și Bizantini

Motivată cu precădere de raţiuni legate de protecţia strategică a stepei cumane , faţă de care Ungaria manifestase intenţii de dominare destul de serioase, marea invazie tătară din 1241 a schimbat echilibrul politic al regiunilor româneşti, modificând în mod radical poziţia internaţională a acestora şi punând capăt cruciadei iniţiate o dată cu înfiinţarea Imperiului Latin de Răsărit (1204) şi desfăşurată în spaţiul central-sud-est european în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Invazia din 1241 a anulat cea mai mare parte a progreselor obţinute de Europa Occidentală în Răsărit în aceastã perioadă.

Tătarii s-au retras din Europa Centrală în primăvara lui 1242 – eveniment ce a continuat sã prezinte, pentru posteritate, un mare număr de necunoscute – stabilindu-şi centrul domeniilor apusene al uriaşului lor imperiu pe Volga, la Sarai. Se crea astfel un nou stat de tip nomad, Hoarda de Aur, substituind dominaţia cumanilor şi înglobând în diferite grade de dependenţă mai multe state şi popoare până la Dunăre. Pericolul iminent care plana încă asupra Europei a determinat papalitatea şi statele din Europa Apuseană să trimită misiuni la curtea marelui han şi să se conceapă o linie de apărare eficientă.

Formaţiuni politice româneşti la mijlocul secolului al XIII-lea

Pentru crearea unei infrastructuri militare în vederea contracarării atacurilor tătare, regalitatea arpadiană a aşezat la graniţa sudică a Transilvaniei ordinul Ioaniţilor, fapt afirmat în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, din iunie 1247, emisă de Cancelaria regelui Ungariei Bela al IV-lea. Această diplomă de donaţie este importantă prin referirile la existenţa, pe teritoriul Munteniei, a cinci formaţiuni statale româneşti: Ţara Severinului, cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau .

Şi relatările misionarilor catolici, Giovanni Pial del Carpine şi Wilhelm de Rubruck, dovedesc existenţa unor formaţiuni româneşti în momentul invaziei. Primul dintre cei menţionaţi, mesagerul lui Inocenţiu IV, care străbătu între 1245-1247 întinsele stepe populate cândva de cumani, ne spune despre aceştia că unii au fost măcelăriţi de tătari, unii au scăpat cu fuga, revenind mai târziu, iar alţii au căzut în captivitate şi fiind constrânşi, l-au urmat pe Batu în expediţia contra Ungariei . În drumul său, emisarul papei întâlni dincolo de Nipru, „la ieşirea din Cumania ... pe ducele Roman, care intra la tătari, cu alaiul său şi pe ducele Olaha, care ieşea, şi alaiul său” de la curtea lui Batu-han. Cei doi duci, despre care Pian del Carpine se pronunţă a fi fost ruteni, au fost identificaţi ca fiind Roman, fiul lui Daniil, principele de Halici, iar Olaha, al cărui antroponim derivă de la etnonimul olah, având înţelesul de român, cu conducătorul unui cnezat românesc, cel mai probabil din teritoriul de la est de Carpaţi . Acest personaj, având numele poporului din care făcea parte, putea fi reprezentantul mai multor conducători români, însărcinat să ducă tributul hanului, întocmai cum procedau şi cnezii ruşi. Întrevedem, în episodul relatat, cel mai important aport pe care l-a avut stăpânirea tătărască şi anume impulsionarea, pentru teritoriile extracarpatice, a coagulării politice, nu ca reacţie defensivă a formaţiunilor prestatale din aceste părţi, ci ca măsura impusă întrucâtva de hanii mongoli pentru un control mai puternic şi mai direct. Un caz similar ni-l oferă spaţiul rusesc unde, în 1243, cneazul de Vladimir a fost investit cu titlul de mare cneaz, având însărcinarea strângerii, de pe întreg teritoriul rusesc şi a aducerii tributului la centrul lui Batu-han de la Sarai pe Volga .

Celălalt mesager, de această dată al regelui Franţei, franciscanul Wilhelm de Rubruck, observa în 1253 că la curtea lui Sartak, fiul lui Batu-han , se opreau cu daruri trimişii ruşilor, românilor, bulgarilor şi ai altor neamuri, în drum spre reşedinţa hanului de pe Volga.

Ambele relatări ale misionarilor, corelate, dovedesc aşadar existenţa unor formaţiuni româneşti în momentul invaziei, căci doar în calitate de conducători ai acestora românii ar fi fost obligaţi să obţină confirmarea posesiunilor lor de la hanul tătar.