Istoria corpului - de la renaștere la secolul luminilor

Capitolul I : Corpul, biserica şi sacrul

Credinţa şi cultul consacrat trupului lui Iisus au contribuit la ridicarea corpului la o înaltă demnitate şi l-au transformat într-un subiect al Istoriei. Există două imagini despre corp: corpul preamărit al fiului întrupat şi a doua imagine corpul omului păcătos, care îl duce pe om la pierzanie.

Corpul lui Isus se află în centrul mesajului creştin, iar creştinismul este singura religie în care Dumnezeu s-a înscris în istorie luând înfăţişare omenească. De la întrupare până la înviere este vorba despre corp, despre corpul unui Dumnezeu al iubirii care a acceptat să se jertfească. În secolul XIII tema Întrupării a devenit una dintre cele mai importante ale creştinătăţii. Ilustratori, pictori şi sculptori au încercat să surprindă „momentul extraordinar”, ameţitor, când istoria se schimbă ireversibil.

Din secolul IV-VI s-au ţesut o serie de rituri şi credinţe în jurul trupului suferind a lui Isus şi au început să fie venerate uneltele patimilor:crucea, suliţa, cununa de spini şi cuiele, veştmântul de ocară, biciul, mantia şi cele cinci răni: ranile din maini şi din picioare şi rana din coastă. În secolul XVI se impune imaginea prezenţei reale a lui Iisus în Biserică: unirea cu trupul lui Cristos în timpul jertfei liturgice, care face din acest corp axul lumii. La sfârşitul secolului XVI se răspândeşte cultul sîngelui, care este văzut acuma ca fiind partea nobilă şi vie a corpului. În secolul VII apare motivul martirului, prin chinuirea propriului corp, martirizarea lui pentru a participa la Patimile lui Cristos pentru obţinerea supremei răsplate a înălţării trupului. Tot în acest secol se impune stigmatizarea, care presupunea imitarea lui Cristos şi a sfinţilor, adorarea trupului indurerat a lui Cristos, devoţiunea consacrată celor cinci răni.

La fel de vechi ca biserica este cultul relicvelor, a trupurilor sfinte. Corpul sfinţilor este un receptacul al sacrului, un corp-relicvă, care suscită devoţiunea şi întoarcerea la valorile fundamentale. Cultul relicvelor demonstrează locul fundamental pe care-l ocupă corpul în imaginarul credincioşilor.

În ajunul Revoluţiei franceze se impune o nouă concepţie despre corp. Individul se simţea stăpân pe corpul său, de vreme ce naşterea sa însemna apariţia unui nou corp. Din secolul XVI se impune ideea potrivit căreia corpul trebuie menţinut sănătos şi protejat pentru o viaţă cât mai îndelungată. În acest context, corpul, departe de a fi un loc al pierzaniei, poate deveni o sursă de înflorire.

Capitolul II Corpuri obişnuite. Întrebuinţări obişnuite ale corpului

Corpul propriu al indivizilor nu este glorificat decît atunci când este pus laolaltă cu alte corpuri şi devine astfel parte a unui adevărat corp. Aproape pentru toată lumea corpul este doar locuinţa temporară a unui suflet nemuritor.

Corpul este tot ceea ce are consistenţă materială sau intelectuală: corpuri celeste, sublunare, elementare, angelice, planetare, naturale.

În viziunea filozofilor moderni corpul uman apare ca un corp elementar, în corelaţie cu noţiunea de animalitate şi cu opoziţia, judecata ca tipic umană, dintre trup şi suflet. Corp se spune deasemenea şi despre un cadavru de care sufletul s-a despărţit.

Alexandre Dubois, preot în Tournaisis, consemnează în jurnalul său două sensuri ale cuvântului: „corp”. În primul caz „corpurile” sunt cadavre pe care contextul pare să le santifice iar în al doilea caz corpurile sunt colectivităţi religioase.El vede corpul carnal ca pe un sac de oase, în acelaşi timp vulgar şi respectabil.

În 1763 preotul Louis Simon atribuie cuvântului corp o conotaţie strict profană.

Corpul femeilor era considerat inferior corpului bărbaţilor. Dansul era singurul limbaj al corpului care îi permite femeii să se exprime la egalitate cu bărbatul şi în plină complementaritate cu acesta. Se considera că dansul „incită la voluptate” şi apropie cele două „vase fragile”, care sunt femeia şi bărbatul; cu alte cuvinte dansul era considerat o „născocire a lui Satan”.

La sfârşitul secolului luminilor exista o deosebită atracţie pentru curăţenia corpului. Curăţenia era considerată atât un condiment erotic, cât şi un act de distincţie. Surse religioase şi juridice schiţează o istorie a curăţeniei şi a nudităţii corpurilor. Dacă băile publice au dispărut din oraşe în secolul XVI, practica îmbăierilor în râuri n-a încetat niciodată.

La sfârşitul secolului al XVII lea însăşi vestimentaţia era considerată ca o parte ce exprimă întregul, adică corpul. Veştmintele vechi păstrează o ciudată prezenţă în absenţă a trupului care a locuit în ele. Haina era considerată o metaforă a eului şi totodată o relicvă. Impregnată cu lichidele umane cu care a intrat în contact, haina face şi este corpul.

Corpul era înţeles în toate cele patru sensuri ale sale: un ansamblu de muşchi şi oase, individualizat sau definit colectiv, viu sau mort dar şi un acoperământ al bustului.

Cap III Corp şi sexualitate în Europa Vechiului Regim

În istoria sexualităţii, corpul apare cel mai adesea sub două aspecte: în primul rând, el este acoperit de cutumă şi de legislaţie: aceste două aspecte dirijează funcţiile sale de reproducere; în al doilea rând, corpul apare ca agent al actelor sexuale transgresive, deci ca loc privilegiat al crimelor împotriva religiei, a moralei şi a societăţii.

Secolul XV este caracterizat de reabilitarea corpului omenesc şi promovarea căsătoriei, datorate unei preocupări demografice şi manifestarea unei atenţii faţă de corp şi sexualitate.

De la începutul secolului XV şi până la mijlocul secolului XVII a fost impusă o viziune a corpului şi a sexualităţii compatibilă cu ordinea socială, cu respectul pentru religie şi creşterea populaţiei.

Către sfârşitul secolului XVII au început să se impună convingerile culturale privind imaportanţa afecţiunii în relaţiile conjugale şi legitimarea mediaclă a plăcerii fizice ca expresie naturală a corpului şi a ataşamentului emoţional al indivizilor.

La sfârşitul secolului XVIII fuseseră în mare parte reconciliate dragostea sentimentală şi căsătoria reproductivă.

Cultura sexuală a Europei Occidentale de la finele Evului Mediu se caracterizează printr-o perioadă relativ întinsă între pubertate şi căsătorie, o adolescenţă lungă, care se prelungeşte din ce în ce mai mult.