Istorie Militară

Istoria militară reprezintă un domeniu care studiază conflictele milutare, relațiile dintre civili și militari, instituțiile militare, personalul militar, dar și influența activității militare asupra societății din punct de vedere politic, social, economic, cultural etc.

Fiind una dintre cele mai vechi forme de scriere a istoriei aceasta dezvoltă contradicții în rândul istoricilor și generează subiecte nenumărate.

Între diferitele concepte, se naște și cel de revoluție militară, care a fost intens disputat începând cu anul 1956 odată cu prezentarea profesorului de istorie, Michael Roberts, din 1955 în cadrul Universității din Belfast în care identifică transformări substanțiale privind războiul.

Conceptul este mai degrabă o perioadă de schimbare rapidă a modului în care se desfășoară războiul cu rezultate semnificative încât schimbă cursul dezvoltării istorice. Aceste evoluții demontrează că istoria militară este un domeniu vital prin de surprize constante.

Observațiile lui Michael Roberts sunt concentrate asupra istoriei Suediei, mai exact transformările din perioada 1550-1560. Acesta pune accentul pe eficientizarea războiului prin introducerea unei muschete în jurul anului 1560 care determină o serie de schimbări în perioada ce a urmat, avându-l în centru pe regele suedez Gustavus.

El vorbește de asemenea despre folosirea în masă a prafului de pușcă, creșterea importanței infanteriei, scăderea semnficativă a cavaleriei grele și creșterea numărului de soldați. Însă asta presupunea o presiune asupra statului și reorganizarea administrației pentru a putea susține aceste eforturi în vederea unei forțe armate sigure.

Conceptul lui Roberts a fost desprăfuit în 1976 de către Geoffrey Parker, care continua direcția de cercetare inițiată de istoricul suedez, însă sub o altă formă. El susține ideea că atenția nu trebuie concentrată asupra unui singur stat (Suedia), ci trebuie analizate mai multe revoluții/transformări care au avut loc în Europa.

Ideile lui Parker au generat o explozie de articole în anii 80 ai secolului trecut care puneau accent pe teza lui Roberts, ba chiar puneau la îndoială unele idei ale acestuia.

Parker, fiind un istoric al Spaniei lasă o urmă de subiectivism în momentul în care nu vede la fel de eficientă tactica lui Gustavus ca ceea a spaniolilor, care elaborase o coordonare eficientă a puterii de foc și a științelor la începutul secolului al XVI-lea.

Parker consideră ca prin această revoluție militară se ajunge la supremația Europei. Aceasta aduce în discuție rolul significant al artileriei și al construcției de fortificații, dar și importanța asediului. El muta astfel momentul revoluționar cheie cu aproape un secol, în 1490, în care susține că armamentul crucial în pulbere de armă care a determinat o schimbare covârșitoare este tunul, mai exact efectul lui devastator asupra fortificațiilor medievale demonstrat în timpul invaziei franceze în Italia, 1494.