Laissez Faire - semnificații și implicații

Laissez-faire este o doctrina economica care explica superioritatea pietelor libere, peste regulamentele statului cu privire la pietele individuale si ale economiei, in general. Cei care au propus aceasta doctrina argumenteaza ca economiile de piata vor realiza o mai eficienta alocare si utilizare a resurselor rare din economie si o crestere economica mai mare decat economiile centralizate, guvernul detine si directioneaza utilizarea resurselor.

Acesta interferenta se bazeaza pe faptul ca detinerea particulara a resurselor si libertatea maxima de a utiliza aceste resurse, in vederea obtinerii de profit, va crea o puternica stimulare in munca si acceptarea riscului. Birocratia, pe de alta parte, va tinde spre limitarea intreprinderii si initiativei.

Principalul sens care i s-a atribuit la început, a fost de “libertate deplina a comertului”. Mai apoi a fost folosita cu sensul de “libertate a industriei fata de interventia statului”. Mult mai târziu, John Keynes în lucrarea sa “End of Laissez-Faire” o interpreteaza ca un test al politicii economice a statului. De aceea, unul dintre economistii vremii si anume D.H. MacGregor scria: “the end of laissez-faire is … laissez-faire l’Etat”.

Reglementarea economiei prin formula „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui meme” se baza pe considerarea acestora ca organisme care se dezvolta dupa legi proprii si nu au nevoie de nici un amestec din exterior. Aceasta conceptie a fost consacrata prin doua principii esentiale: libera concurenta si libera initiativa. Asa cum arata A. Piettre „echilibrul în viata economica putea fi asigurat numai prin existenta unei depline libertati, deoarece numai astfel legile economice puteau sa actioneze fara nici o piedica. Problemele trebuiau sa se rezolve ele însele, prin singurul joc al mecanismelor autoreglatoare.”

Aceasta doctrina a fost consacrata pe plan politic prin principiul dupa care economicul era exclus din sfera de activitate a statului. Singurele masuri de interventie a statului admise erau acelea necesare pentru a elimina obstacolele care apareau în calea jocului liber al concurentei, pentru a împiedica ca o unitate economica sau un grup de unitati economice sa distruga sau sa absoarba concurentii sai, controlând o parte prea mare a pietei.

Adaptarea productiei la nevoi se opera prin sistemul de semnalare ale preturilor, de unde si numele de economie de piata. Din confruntarea dintre oferta si cerere rezulta un anumit pret care exercita o functie economica esentiala, producatorii orientându-si activitatea în functie de oscilatiile acestuia. Astfel, daca la un moment dat oferta de marfuri era mai mica decât cererea solvabila, preturile cresteau având drept rezultat sporirea profiturilor, care la rândul sau încurajau producatorii în largirea productiei, în vederea adaptarii ei la cerere si în acelasi timp, o serie de consumatori ale caror venituri erau insuficiente, neputând face fata urcarii preturilor, erau îndepartati de pe piata si echilibrul dintre productie si consum se restabilea. Invers, atunci când oferta unui anumit produs era mai mare decât cererea solvabila, pretul produsului respectiv scadea, fapt care determina pe producatori sa restrânga productia întrucât profiturile se micsorau si, în acelasi timp, o parte din consumatori care pâna atunci erau în afara pietei, puteau sa participe la cerere, având drept rezultat sporirea acesteia, fapt prin care cererea era adusa la nivelul ofertei si echilibrul se restabilea. Fiecare unitate economica se supunea preturilor care rezultau din jocul ofertei si cererii.

Acest mecanism presupunea o mobilitate a factorilor de productie si o concurenta perfecta. Prima înseamna posibilitatea pentru antreprenor de a modifica în orice moment orientarea si volumul productiei, de a spori productia când preturile cresteau si de a o reduce pentru a se îndrepta spre alte domenii când preturile se micsorau. În realitate, acest lucru nu era posibil nici chiar în acele conditii ale micii productii de marfuri, existând dintotdeauna o anumita rigiditate ce tine atât de factorul capital, cât si de factorul forta de munca. În ceea ce priveste cel de-al doilea aspect, teza principala a concurentei perfecte era urmatoarea: unitatile economice erau mult mai mici fata de marimea pietei, nici una nu era în masura sa aiba prin propria-i actiune o anumita influenta asupra alteia. Însa, nici aceasta concurenta perfecta nu a existat niciodata, realitatea a fost în mod constant departe de aceasta idealizare liberala.