Marea Criză Orientală (1875-1878)

Introducere. Marea Criză Orientală a fost un eveniment major în istoria modernă a Europei care a dus la formarea unor noi state independente în zona Balcanică. De asemenea, și cele două Mari Puteri care au participat militar și-au slăbit o bună parte din putere, iar câștigurile de partea Rusiei au fost aproape inexistente. Însă urmările acestui conflict pot fi împărțite: Tratatul de la Berlin care a pus capăt războiului a dus la o pace destul de îndelungată, până la Războaiele Balcanice. De cealaltă parte, acesta a împărțit ulterior Europa în două alianțe politico-militare: Antanta și Puterile Centrale. Cauzele declanșării conflictului. Ca să putem privi cu adevărat cauzele acestei crize, trebuie să avem în vedere desfășurarea Revoltei din Herțegovina, care a fost punctul de plecare în acest caz. Aceasta a început când perceptorii de taxe au cerut impozitele integral de la țărani, fără a lua în considerare recolta slabă din anul 1874. În acest fel au luat amploare conflictele între musulmani și creștini, mai ales cu sprijin de arme primit din partea Austro-Ungariei și a Muntenegrului1. În acest fel, la sfârșitul lunii noiembrie pentru a evita extinderea conflictului și în restul zonei Balcanice, s-au întâlnit prim-ministii Alianței celor trei Împărați: Bismarck, Gorceakov și Andrassy. Aceștia au prezentat deciziile luate Porții prin persoana prim-ministrului Austro-Ungariei pe 30 decembrie 1875, iar printre cele mai importante hotărâri prezentate au fost: libertatea religioasă totală a zonelor ocupate, înființarea de consilii administrative mixte și permiterea cumpărării de către 1 Coord. Robert Mantran, Istoria Imperiului Otoman, editura Bic All, București, 2001, p. 434.

țărani a terenurilor pe care lucrau2. Turcia promite rezolvarea acestor chestiuni pe 13 februarie

însă, din cauza refuzului țăranilor, este nevoită să trimită o armată condusă Ahmed Muhtar Pașa,

pentru a stinge revolta. O altă revoltă a apărut și în Bulgaria la finalul lunii aprilie, organizată

inițial în Giurgiu și București, a fost un masacru asupra populației bulgare din aproape 60 de sate

și între 12.000 și 15.000 de oameni omorâți3. Acest lucru a dus la răspândirea unei reacții antiotomane

în Europa și mai ales în Marea Britanie, una din țările care aveau nevoie de

supraviețuirea Imperiului.

Memorandumul de la Berlin.

În luna mai a anului 1876, prim-miniștrii Gorceakov, Andressy și Bismarck au reluat

problema conflictului din Balcani, pe care Imperiul Otoman nu putea să le gestioneze. Scopul

principal pe care l-a avut acesta era să fie “vocea” populațiilor creștine balcanice dar și

“protectoarea” lor, într-un moment în care acestea opuneau o oarecare rezistență în fața

Imperiului. Unele dintre prevederi erau: Susținerea financiară din partea Porții în vederea

reconstrucției caselor și ale bisericilor devastate în urma conflictului dar și ajutarea oamenilor

până când aceștia se pot descurca singuri. Repartizarea ajutorului de către comisarul turc în

colaborare cu comisia mixtă prevăzută în nota Andrassy. De asemenea, permiterea cetățenilor

din Herțegovina creștini sau musulmani să poată să dețină arme4. În urmă acestui memorandum,

Marile Puteri au avut păreri împărțite: Italia și Franța au fost de acord cu cererile înaintate de

cele trei Imperii, în schimb, Marea Britanie a fost complet împotriva acestor prevederi. Edward

Stanley, contele de Derby, a fost vocea dezaprobatoare a memorandumului, susținând că: Turcia

nu are posibilitatea financiară să reabiliteze locuințele și bisercile și dacă ar permite cetățenilor să

dețină arme, ar destabiliza Imperiul Otoman. De asemenea acesta consideră că Imperiul nu este

nevoit să accepte dacă ar considera că siguranța sa teritorială sau politcă ar putea fi afectată. În

acest fel, luptele din Balcani au continuat, fără să se țină cont de prevederile luate la aceast

memorandum și mai rău, situația escaleaza de așa natură încât în vara anului 1876 intră in

conflict Serbia și Muntenegru.