Politica imperiului habsburgic 1648-1683

Politica Imperiului Habsburgic (1648 – 1683)

I. Imperiul Habsburgic şi Pacea Westfalică

I. Pacea din Westfalia este rezultatul negocierilor ce au avut loc la Műnster şi Osnabrűck în urma lungului război de treizeci de ani, care a implicat ţn conflict aproape întreaga Europă. Ceea ce numim noi tratatul de pace de la Westfalia, se compune de fapt din două instrumente şi anume:

1. – tratatul de la Osnabrűck (6 august 1648) dintre Suedia şi împărat;

2. – tratatul de la Műnster dintre Franţa şi împărat.

Aceste două tratate au fost considerate unul şi acelaşi, deoarece clauzele unuia sunt incluse în celălalt.

Toate stările şi toţi prinţii din Sfântul Imperiu Romano – German ai fost invitaţi să ia parte la negocierile de pace din cele două oraşe, împreună cu trimişii imperiali, cu cei francezi, suedezi, spanioli şi olandezi, astfel adunându-se un număr impresionant de ambasadori plenipotenţiari (era în număr de 176 şi reprezentau 196 de conducători).

Pentru Germania, pacea din Westfalia reprezenta concluzia tuturor certurilor care au izvorât din pacea religioasă de la Augsburg, încheiată în anul 1555, precum şi din certurile şi frământările războiului de treizeci de ani. Pacea Westfalică, împreună cu tratatele ei de la Műnster şi Osnabrűck a fost considerată ca fiind o lege a imperiului, deşi această pace nu era opera unei diete imperiale. Juriştii germani au considerat-o ca fiind drept o constituţie “Constitutio Westphalica” care a sevit drept bază pentru constituţia imperiului aproape timp de 150 de ani

Aceste tratate de pace din Westfalia consfinţesc din punct de vedere juridic eşecul tentativei hegemonice dorită atât de Carol Quintul cât şi de urmaşii acestuia. Tocmai din acest motiv cea mai mare parte a Europei s-a coalizat împotriva împăratului habsburg. Ei nu doreau ca împăratul să aibă controlul asupra întregii Europe, iar ei (principii) să nu fie altceva decât un instrument la comanda împăratului. Prin această pace Habsburgii sunt loviţi chiar în inima acestui imperiu din care au vrut să facă instrumentul dominaţiei lor

Împăratul bineînţeles că dorea în mod limpede o înţelegere de pace deplină şi finală, deoarece situaţia acestuia devenise disperată. După 1645 împăratul nici nu mai avea propriu-zis o armată. Nordul Germaniei nu mai era controlat de către împărat, controlul avându-l Suedia, care putea în orice moment să intre în Boemia, pentru a fărâmiţa şi mai mult imperiul. În aceeaşi situaţie favorabilă se aflau şi francezii, care controlau zona Rinului şi, în orice moment puteau intra în Bavaria. De aceea Ferdinand al III – lea (tron 1637) i-a dat instrucţiuni lui Trauttmannsdorf să facă concesii importante dacă aceste se dovedeau importante pentru salvarea imperiului

Problemele de rezolvat erau nenumărate, iar interesele fiecărei tabere se dovedeau adesea contradictorii, aşa cum se întâmpla între Franţa şi Suedia, care protejau catolicismul şi respectiv protestantismul din Germania. Tratatele au consfinţit definitiv tocmai ceea ce se admisese de la începutul secolului precedent : sfârşitul creştinătăţii aşa cum era văzută în Evul Mediu, astfel că papa şi împăratul erau nevoiţi să cadă la un acord şi să renunţe la restabilirea catolicismului pe teritoriul întregului Sfânt Imperiu Romano – German. Drept consecinţă, trebuia să se recunoască independenţa desăvârşită a prinţilor şi a statelor. Prin aceste lucruri a fost consfinţit eşecul ambiţiilor şi viselor lui Carol Quintul, precum şi fărâmiţarea Sfântului Imperiu Romano – German într-o serie de state independente