Vizita premierului Bulgariei, Alexandru Staboliski în România

După catastrofa națională cu care se încheie pentru ea primul război mondial, Bulagaria ajunsese într-o stare critică. Datoria contractată în anii războiului şi cuantumul reparaţiilor stabilite la Neully constituiau o povară uriaşă. Pe lângă aceasta, pierderile teritoriale suferite au scăzut moralul populației complet epuizate, combinând gustul amar al înfrângerii cu multe frustrări şi o dorinţă nedefinită de răzbunare.

Venind la putere la sfârşitul acestei perioade dezastruase, Alexandăr Stamboliski și partidul sau, Uniunea Naționala Agrară din Bulgaria, au încercat un al treilea mod de modernizare a țarii: o cale care nu se baza nici pe burghezie, nici pe proletariat, ci mai degrabă pe țărănime. Ei doreau să transforme Bulgaria într-un fel de sistem nici capitalist, nici socialist ci bazat pe micile gospodarii private țărănești și cooperative, similar cu doctrina țarănească din România.

În domeniul politicii externe Stamboliski şi guvernul său agrarian trebuiau să facă faţă dificilei sarcini de a se impune pe scena europeană pentru a asigura pacea şi colaborarea cu alte state, începând cu vecinii Bulgariei, cu care o cooperare, în special economică, va putea duce la dezvoltarea ţării.

În această grea sarcină diplomatică el a adoptat o ideologie a pacifismului combinată cu o politică antiiredentistă, renunţând la orice pretenţii teritoriale, principalul obiectiv fiind organizarea unei federaţii balcanice cu vecinii săi. Intr-adevăr majoritatea eforturilor politicii externe ale lui Stamboliski erau orientate în direcţia înfăptuirii acestui scop, în ciuda unei atitudini reticente sau chiar de dispreţ a bulgarilor fata de vecinii lor, pe care îi învinuiau de toate dezastrele de care a suferit ţară. În numeroase discursuri liderul agrarian indemna pentru apropierea către statele vecine, în special Serbia şi mai apoi unificarea tuturor slavilor de sud într-un stat federativ.

Acesta era un proiect mai vechi a lui Stamboliski care de la începutul carierii sale politice profita de orice situate în care putea adânci unitatea interbalcanica. Un bun moment în care putem surprinde atitudinea sa în direcţia înfăptuirii unităţii popoarelor din Balcani este incidentul din 1914 când, după atacul Austo-Ungariei asupra Serbiei, acesta declara în Sobranie (parlamentul bulgar): “Sper ca fraţii noştrii, sârbii, vor fi victorioşi împortiva austriecilor.” Memoria înfrângerii din ultimul război balcanic fiind încă proaspătă, majoritatea deputaţilor au strigat că este trădător, că este un sârb. La aceste acuzaţii Stamboliski a răspuns: ”Nu, eu nu sunt nici sârb nici bulgar, eu sunt iugoslav”.

În anul uramator el este închis pentru opoziţia sa împotriva planurilor regelui Ferdinand de a interveni în război de partea Puterilor Centrale şi de a ataca Serbia.

Pe lângă planul Federaţiei Balcanice, Stamboliski, în calitate de lider a unui partid agrarian, dorea să unifice toate partidele ţărăneşti din Europa într-o Internaţională Verde care să contracareze acţiunile comuniştilor, dar şi să facă faţă competiţiei din partea partidelor tradiţionale.

La sfârşitul anului 1920 şi începutul anului următor, Stamboliski a întreprins mai multe vizite în diferite capitale europene pentru ameliorarea statutului internaţional al ţării sale după înfrângerea suferită în primul război mondial şi semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine. După o şedere la Londra şi apoi una la Paris, efectuează vizite la Varşovia apoi Praga şi în final la Bucureşti. Scopul acestor vizite din urmă a fost susţinerea Internaţionalei Verzi şi obţinerea sprijinului ţărilor respective care erau temătoare în faţa pericolului comunist. Prin această internaţională se urmărea stabilirea unor legături între diferitele partide ţărăneşti din Europa Centrală şi de Sud-Est, similare cu cele existente între partidele comuniste din Europa. Aceasta internaţională urma să lupte atât împotriva partidelor tradiţionale cât şi contra celor comuniste, urmărind înființarea unei republici federative în care rolul principal să îl aibă agricultorii în locul muncitorilor de la oraşe după cum doreau comuniştii.