Cazul Judith Miller

Secretul profesional reprezintă piatra unghiulară a oricărei profesii din categoria celor care lucrează cu informaţii. Indiferent că e vorba de jurnalişti, psihologi sau sociologi, criminalişti sau experţi ai serviciilor de informaţii. Principiul confidentialităţii are, prin implicaţiile de natură politică, socială, profesională sau morală pe care le presupune, un caracter special. Tocmai de aceea, dezbaterile pe marginea lui au născut până în prezent o bogată literatură de specialitate.

Statutul jurnalistului. Norme şi coduri deontologice

Specificul profesiei de jurnalist implică un statut şi o deontologie aparte, raportate la rolul şi funcţiile presei în sfera relaţiilor sociale. De aceea, activitatea jurnalistică este reglementată nu numai de normele de origine statală, ci şi de anumite norme statutare (nejuridice), elaborate în conformitate cu cadrul juridic legal, dar care particularizează acest cadru la tipicul jurnalisticii. Aceste norme statutare pot fi cuprinse în statute ori coduri deontoiogice ale jurnaliştilor, elaborate în cadrul redacţiilor ori asociaţiilor profesionale.

În România, un alineat al Codului Deontologic al Jurnalistului prevede: jurnalistul respectă secretul profesional referitor la sursa informaţiei obţinute pe cale confidenţială. Nimeni nu are dreptul de a-l constrânge să divulge sorgintea. Dreptul la anonimat poate fi încălcat numai în cazuri exceptionale, când există suspiciunea ca persoana-sursă, în mod premeditat a schimonosit adevărul, precum şi atunci, când divulgarea numelui - sorginte prezintă unicul mod de a evita un grav şi iminent prejudiciu pentru populaţie. Jurnalistul este obligat la cerinţa persoanelor intervievate de el, să nu divulge în mod oficial opiniile lor.

Dacă mass-media din România dispune de aceste prevederi privind activitatea jurnalistului, în ţările vest-europene şi în Statele Unite ele sunt continuu dezbătute de decenii, cu rezultate cel puţin notabile. Nici pentru jurnaliştii occidentali lucrurile nu au intrat încă în matcă, iar ei se asteaptă la schimbări continue în relaţia cu serviciile secrete, cu procurorii şi cu propriile surse.

Coduri respectate

Pe de o parte, majoritatea instituţiilor de presă respectabile din Occident nu doar că aderă la diversele coduri deontologice adoptate la nivel naţional şi regional, ci au propriile coduri deontologice. Dacă în Germania ziariştii ţin cont de Consiliul Presei Germane, în Franţa – de vocea sindicatului Naţional al Jurnaliştilor Francezi, iar în Marea Britanie – de codul de conduită al Uniunii Naţionale a Jurnaliştilor, peste Ocean marile publicaţii se mândresc cu existenţa unor coduri personale proprii, considerate – cum este cel al “New York Times” – printre cele mai severe din lume. Acestea permit jrnaliştilor să decidă singuri în ce masură pot apela la măsuri controversate precum folosirea surselor anonime sau relaţiile cu serviciile de informaţii. Garantând prin responsabilitatea ziaristului şi prin nevoia acestuia de credibilitate, cotidianul “Washington Post” işi explica, în 2001, opoziţia faţă de iniţiativele puterii de a întări legislaţia privind scurgerile de informaţii secrete: “Nu pretindem că suntem neutri în această chestiune. Reporterii nostri solicită astfel de informaţii. Iar unele din materialele astfel obţinute, pe care le publicăm, sunt informaţii secrete. Dar este greu să ne imaginăm că toate scurgerile de informaţii clasificate sunt de rău augur”.