Cele Patru Modele ale Presei

De-a lungul timpului, presa a trecut prin mai multe perioade de opresiune şi a trebuit să lupte pentru câştigarea unui statut autonom în raport cu puterile care întemeiază statul. Mulţi ani, mass-media a fost controlată de presiunile politice sau administrative, până să devină liberă. Există patru modele ale presei: autoritarist, comunist, liberal, al serviciului public.

Acest model reprezintă prima concretizare filosofică şi instituţională a relaţiei dintre stat şi presă, deci prima incercare de a defini misiunea socială a presei, după Mihai Coman(p. 104). El apare odată cu presa. Când au apărut primele publicaţii lunare sau săptămânare, monarhiile secolului al XVII-lea le-au perceput ca pe o formă de ameninţare. Astfel, aceste publicaţii erau supuse unor controale riguroase. Aşadar, s-a conturat unul din principiile de bază ale modelului autoritarist- controlul exercitat de instituţiile statului asupra presei.

În lucrarea „Responsabilitatea în comunicarea de masă”, W.L. Rivers şi W. Schramm afirma că principala caracteristica a unei societăţi autoritariste este că statul valorează mai mult decât individul pe scara valorilor sociale; doar subordonându-se statului, individul işi poate atinge scopurile ca un om civilizat. Ca individ singur, poate face puţine lucruri, dar ca membru al unei societăţi organizate, potenţialul său este ridicat enorm. Asta înseamnă nu doar că statul creşte importanţa individului, dar de asemeni, statul este un purtător de grijă al individului şi individul depinde de stat.

Presa nu poate acţiona decât în interiorul cîmpului de teme şi de interese fixate de autorităţi, pe care trebuia să le sprijine. Instituţiile de presă obediente, obţin privilegii, cum ar fi scutirea de taxe şi impozite, o distribuţie preferenţială, „favoruri” acordate ziariştilor care promovau teme dorite de putere. Autorităţile controlează accesul, ele decid cine intră şi cine iese de pe piaţa publicistică.

Oamenii de rând sunt consideraţi că nu sunt capabili să înţeleagă problemele politice, şi comunicarea lor a fost interzisă, pe motiv să nu deranjeze masele.

Media nu trebuia să critice conducătorii şi liderii politici şi desigur, autorităţile, în general. Nu puteau fi publicate articole care criticau statul şi, implicit cetăţenii. Discuţia legată de teme politice bazată pe principii largi era permisă; puteai frecvent critica maşinăria politică fără a te teme că vor exista represalii, dar nu era posibil să critici manipulatorii maşinăriei.

Tot în lucrarea „Responsabilitatea în comunicarea de masă” aflăm că în perioada sistemului autoritarist, se aplicau diverse restricţii. Multe dintre ele au vizat accesul la „licenţă”, la resurse, la distribuţie, la informaţie şi chiar la public. O altă formă de exercitare a restricţiilor este fixarea unor impozite sau a unor preţuri de distribuţie imense pentru o interprindere privată. De asemenea, sistemele autoritariste folosesc un întreg ansamblu de legi şi reglementări pentru a influenţa activitatea întreprinderii de presă. Dintre acestea, cele mai eficiente sunt legile referitoare la „trădare” şi la „instigare la revoltă”. Aceste acte erau considerate o ameninţare gravă la adresa siguranţei şi bunului mers al unei societăţi.

Autoritaristul s-a manifestat în ţări ca Marea Britanie, Franţa, Prusia, în moduri diferite, sunt de părere W. L. Rivers şi W. Schramm:

1. Ţări în care controlul asupra media este total;

2. Ţări în care critica politicului de unele sau de toate media este posibilă;

3. Ţări în care legi speciale sau alte tipuri de legislaţie discriminatorie pedepsesc angajaţii şi patronii din media cu arestări şi persecuţie;

4. Ţări în care metode neoficiale descurajează critica sau opoziţia din media.

La jumătatea secolului al XVIII-lea, valul autoritarismului părea că va dispărea, dar spiritul autoritar nu murise. În multe ţări de astăzi încă se mai continuă, chiar dacă e deghizat într-o „haină democratică”. Există lideri care atentează şi astăzi la libertatea presei.