Circularea informației în perioada interbelică în România

1. Teoria informațională în comunicare

Atunci când un eveniment se petrece, minimul ce ne poate învăța este faptul că el s-a produs. La acest minim învățat se rezumă în general teoria informației., adică la simplul fapt că s-a produs. Dacă ne referim doar la producerea evenimentului, nu ținem cont și de semnificația acestuia pe care o poate avea, sau nu, pentru noi. În schimb, putem spune că survenirea acestui eveniment ne-a adus mai multă informație, cu cât nu ne-am așteptat ca acesta să aibă loc. Se poate afla caracterul prevăzut sau ne-prevăzut al unui eveniment, dacă se cunoaște probabilitatea sa de survenire, informația adusă de acest eveniment este deci cu atât mai mare cu cât probabilitatea sa de survenire este mai mică. O definiție în acest sens întâlnim la Abraham Moles: "Denu¬mim informație, în sensul strict al cuvântului, cantitatea de impre¬vi¬zibilitate pe care o aduce un mesaj. Într-adevar, ea este măsu¬ra nou¬tă¬ții pe care el o introduce în ambianța receptorului. Această imprevi¬zi¬bilitate este deci legată de originalitatea asamblajului special al sem-nelor respective, este însă de la sine înțeles că se pot realiza mai multe tipuri de asamblare a semnelor, care să aibă aceeași originalitate, dar conținuturi diferite. Măsura originalității o constituie noțiunea de informație" (Abraham Moles, 1974, p. 145).

Omul se mișcă deseori, într-un orizont parțial incert, dorind astfel să cunoască probabilitățile de petrecere a unor fapte, evenimente care i-ar putea afecta existența de zi cu zi. De altfel, el începe să nu mai accepte incertitudinile, surprizele, întâmplările neașteptate, iar prin educație și învățare, urmărește să le reducă apariția în procesul dezvoltării.

Noțiunea de informație presupune ceva necunoscut, nou, de aceea ea nu poate fi departajată de noțiunea de noutate, de cunoștință. Noutatea este cea care oferă valoare unei informații, astfel volumul de informații este direct proporțional cu numarul de lucruri noi, necunoscute și utile în același timp. Prin informație urmărim să acumulăm cunoștințe în domenii variate, de aceea aceasta trebuie să se refere la anumite fenomene, având un caracter social, politic, economic, științific, tehnic etc. Chiar și evoluția unor variabile, în funcție de timp, previziunile fundamentate științific pot fi considerate informații. De altfel, informația devine banală fără dezvoltare, variabilitate în timp.

Informația este aceea care asigură o organizare rațională a activităților umane, adică o adaptare a mijloacelor si resurselor la scopurile dezvoltării, indicând o anumită orientare și ordine. Fără existenta unor informații și a unui schimb al acestora, desfășurarea unor activități umane n-ar fi posibilă. Cantitatea de informație care trebuie culeasă, prelucrată și utilizată a crescut odată cu dezvoltarea societăților.

Vehicularea acestor informații se face prin comunicare, aceasta din urmă neavând un sens fără existența informațiilor. Umberto Eco definește informația în Tratatul de semiotică general ca o „proprietate statistică a sursei, și anume desemnează cantitatea de informație ce poate fi transmisă" (Umberto Eco, 1982, p. 57). Astfel, aflăm că conceptul de informație este apreciat sub aspectul de cantitate de informație.

Sociologia informației este un domeniu care studiază fenomenul de comunicare. Ea consideră faptele sociale ca fiind mesaje luate într-un ansamblu sociocultural. Aceste mesaje sunt transmise prin intermediul unui canal de comunicație, existent între un emițător și un receptor.

Caracterul principal al procesului de comunicare umană este reprezentat de mesaj. Acesta conține, fără îndoială, o cantitate măsurabilă matematic: informația. Mircea Silețchi descrie acest proces comunicațional, în subcapitolul- Informația și comunicarea din cartea „Informația, entropia și procesele sociale”, astfel: „Cantitatea de informație care caracterizează mesajul este determinată de dimensiunile sale în spațiu și timp, de canalul său de transfer , dar mai ales de improbabilitatea combinației pe care o realizează. Pe canalul de comunicație uman se transportă o cantitate de noutate, de originalitate, de la emițător la receptor. Se mai transportă un ansamblu de cunoștințe, experiență umană , o memorie mereu reînnoită. Universul informațional cuprinde toate activitățile umane.”

2.Începutul răspândirii în masă a informației

Principalul canal de comunicare în masă, prin care informațiile, de orice natură, au fost transmise și răspândite a fost și rămâne, presa. Începutul acesteia este deseori corelat cu descoperirea tiparului de la mijlocul secolului XV, de către Guttenberg din Maiența; însă dorința de răspândire a informației a existat mai de timpuriu, înainte chiar și de apariția scrisului.

Cercetările dedicate începutului presei europene, au relatat că primele manifestări care pot fi incluse în genurile și speciile jurnalistice, sunt rezultatul apariției buletinelor din Roma antică- „Acta publica”, „Acta diurna populi romani” sau „Acta senates” – , datând din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.). Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau numite ,,analele pontifilor”, fiind accesibile la început doar patricienilor, apoi și plebeilor. Ele erau dublate de „Acta Senatus” și „Acta diurna”,care conțineau informații despre adunările senatului, cuprinzînd părti din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte,evenimente militare, informații despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese,calamități și chiar ceea ce astăzi am numi ,,faptul divers”. (Apud Eugene Dubief, Le journalisme, Paris, Hachette, f.a. p.4) Prin intermediul acestora, cetățenii erau informați asupra principalelor decizii ale autorităților, noutățile zilei fiind afișate în piața publică sau în forum.

Cu toate acestea nu putem considera că aceste foi cu caracter strict administrativ, au determinat sau influențat apariția presei din provinciile Imperiului Roman. Se pare că ecoul acestor substituenți ai ziarelor de mai târziu, a ajuns în aceste provincii prin intermediul militarilor romani care trebuiau să informeze autoritățile romane asupra evenimentelor ce aveau loc în teritoriile ocupate.

Rene de Livois în lucrarea sa consacrată istoriei presei franceze: „Histoire de la presse francaise”, considera că originele presei sunt mai timpurii decât cele din contextul european: ,,Treisprezece secole înaintea erei noastre,egiptenii aveau la dispoziția lor papirusuri de informare, guvernamentale sau independente, chiar ostile cercurilor oficiale”.

Revenind la apariția tiparului, la mai puțin de două secole de la inventarea literelor mobile de metal pentru tipărirea cărților; a fost inițiată întrebuințarea cea mai influențabilă pentru întreaga viață culturală, științifică, politică și economică a societății: presa periodică-gazete, ziare și reviste.