Aritmii prin Mecanism Nervos Central

CAPITOLUL I.

EFECTELE FARMACODINAMICE ALE GLUCOZIZILOR

CARDIOTONICE. MECANISM DE ACŢIUNE

Cardiotonicele sau glucozizii cardiotonici reprezintă un grup de medicamente de mare importanţă pentru practica medicală, principala lor aplicaţie terapeutică constituind-o: tratamentul insuficienţei cardiace.

În ultimele două decenii s-au înregistrat mari progrese în patologia şi tratamentul bolilor aparatului cardiovascular. S-au introdus medicamente deosebit de eficace în tratarea bolii hipertonice, a insuficienţei cardiace, a aritmiilor cardiace, fiind în curs de evaluare numeroase remedii antianginoase, antiaterosclerotice.

Se cunosc până în prezent:

A) Cardiotonice majore de tipul Digitalei şi Strofantinei.

B) Cardiotonice minore, folosite mai ales în caz de intoleranţă faţă de cardiotonicele majore. Originea lor o găsim în mai multe plante aparţinând familiei Scrophulariacecae din care se extrag Digitalis purpurea şi

Digitalis lanata, familiei Apocynaceae din care se extrag Strophantus gratus sau Acocanthera quabaio şi Strophantus kombé.

Glucozizii care se extrag din aceste plante fac parte din grupul cardiotonice majore. Structural un glucozid este format dintr-o componentă neglucidică numită aglicon sau genina şi una sau mai multe oze. Principiul activ este agliconul. Ozele ca atare nu au însă efecte farmacodinamice.

Cu toate acestea s-a constatat că glucozii cardiotonice în ansamblu sînt mai activi decât geninele datorită probabil unei absorbţii mai bune.

Originea g-strofantinei sau ouabainei o găsim în Strophantus gratus – fiind formată ca orice glucozid din ouabagenină şi ca zahar ramnoza. Din strophantus kombé s-a izolat un amestec de glucozizi numit k-strofantină amorfă. Din acest amestec s-au izolat k-strofantozidul şi Cimarolul.

K-strofantina utilizată ca preparat medicamentos este de fapt un amestec standardizat între k-strofantozid şi k-strofantina.

Comparativ cu digitoxina şi digoxina, g-strofantina şi k-strofantina sunt mai hidrofile. Având polaritate mai mare ele sunt mai puţin legate de proteinele din sânge ceea ce hotărăşte în mare măsură farmacocinetica lor şi explică în acelaşi timp utilizarea lor practică.

Farmacocinetica k-strofantinei e mai puţin cunoscută pentru că:

- este mai puţin folosită

- este mai toxică

- doze terapeutică e mai mică

Pentru cercetări farmacocinetice de cele mai multe ori a fost folosit un glucozid marcat cu 3H. Abia în ultimul timp după producerea de anticorpi anti-strofantina s-au dezvoltat metode radioimunologice care demonstrează mecanismul de acţiune al k-strofantinei.

Cercetările experimentale pe animale au dus la rezultate contradictorii deoarece farmacocinetica glicozidului este diferită la diferite specii de animale: şobolani, cobai, iepuri, câini. Rezultatele obţinute se pot aplica doar parţial la om, unde se ştie că acţiunea strofantinei este mai rapidă şi de mai scurtă durată decât a digitoxinei.

La administrarea orală acţiunea este “incalculabilă şi incompletă” cum rezultă din cercetările lui Frünkel şi Thaner.

Proprietăţile farmacocinetice ale g-strofantinei şi k-strofantinei devin evidente dacă se urmăreşte nivelul plasmatic: acesta scade rapid după 4 ore pentru ca la 8 ore să devină nedozabil.

Digitoxina, în schimb poate fi dozată în sânge chiar şi după 10 zile de la administrare. La bolnavi cu afecţiuni hepatice diminuarea strofantinei este practic neinfluenţată, în timp ce bolnavii renali au eliminarea scăzută cam de 3 ori faţă de persoanele sănătoase.

Din această observaţie rezultă necesitatea de reducere a dozei de strofantină la cei cu afectare renală, impunându-se şi o supraveghere mai atentă.