Asistența socială - Generalități și necesitatea ei în comunitate

“Arta în care cunoașterea științei relațiilor umane și a deprinderilor de relaționare este folosită pentru a mobiliza capacități latente existente în orice individ, astfel încât acesta să fie mai bine adaptat la stresul vieții de zi cu zi.”

(1949, Biesteck)

Asistența socială este prin excelență o profesie practică bazată atât pe cunoașterea și experiența comună cât și pe intuiția și experiența individuală. Thomas Kuhn adduce în atenție procesul dezvoltării cunoașterii științifice și spune că acesta se realizează în contextul “competitivității modelelor teoretice”- o teorie este înlocuită de alta dar nu se anulează valoarea teoriilor înlocuite.

Deși inițial, înainte de constituirea asistenței sociale ca domeniu professional autonom practicile asistențiale existau ca activități comune de ajutor, cu timpul a ajus să însemne un set de cunoștințe și teorii care definesc un camp distinct de acțiune. David Howe spunea că:” fiecare profesie este interesată de anumite tipuri de fenomene și uzează de anumite aparate teoretice care o ajută să se constituie în ocupație de sine stătătoare”.

Cu cât asistenții sociali încearcă să înțeleagă mai bine omul cu atât își dau seama de complexitatea ariilor lor de interes. Asistenții sociali nu pot acționa fără a lua în considerare consecințele și efectele acțiunilor lor care trebuie să fie predictibile. Pentru a acționa corect, eficient asistentul social trebuie să înțeleagă rolul lor în procesul asistențial. Teoriile sunt modalități de acțiune care ghidează comportamentul și intervenția- funcția cunoașterii în asistența socială este de a crește capacitatea practicianului de a-și controla conștient și deliberat “mediul de lucru”. De exemplu: “atunci când încearcă să organizeze activități de îngrijire la domiciliu pentru un vârstnic asistentul social va lua în considerare mai multe posibilități de acțiune: sprijinirea familiei pentru a se putea ocupa de persoana vulnerabilă, responsabilizarea persoanei pentru ase putea îngriji, mobilizarea resurselor instituționale sau instituționalizarea” (Howe D., Introducere în teoria asistenței sociale, 2001, p 15).

Asistența socială ca domeniu professional este un construct social constituind un complex de contexte, structuri sociale, rețele sociale, indivizi, grupuri care interacționează reciproc. Ca activitate practică, asistența socială, este constituită din trei elemente: asistentul social, clientul, contextual - prin urmare teoriile trebuie să reflecte modul în care interacționează aceste elemente.

Obiectivul asistenței sociale este de a-i sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o mai pronunțată funcționare socială. Pus în serviciul unei cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacțiune dintre cei doi factori: individul și mediul lui de viață socio-economic, politic, cultural, familial, moral etc., posedând cunoștințe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât și despre contextul socio-cultural și moral în care el trăiește.

Aceste persoane sau grupuri, pe o perioada mai scurta sau mai lunga, nu pot duce o viata activa autosuficienta fara un ajutor economic sau fara un suport fizic, moral, social, cultural, ajutor venit din exterior. Acest ajutor are in vedere o perioada limitata de timp, care dureaza pana cand persoana cu nevoi speciale isi gaseste resurse sociale, psihologice, economice pentru a putea duce o viata normala.