Implementarea Noilor Tehnologii în Educație

“Educaţia are dificila misiune de a transmite

o cultură acumulată de secole,

dar şi o pregătire pentru un viitor

în bună măsură imprevizibil”

Jaques Delors

Problematica lumii contemporane (caracterizată prin universalitate, globalitate, complexitate si caracter prioritar) demonstrează tot mai pregnant că soluţiile cele mai eficiente nu se gasesc prin demersuri şi angajări secvenţiale, ci e nevoie de o viziune holistica în decantarea şi studierea celor mai eficiente mijloace de rezolvare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea. Trăim întro epocă în care resursele umane (inteligenţa, creativitatea, adaptabilitatea) au trecut pe prim plan, devenind resursele cheie ale unei dezvoltări care integrează diferitele sale dimensiuni - pacea, economia, mediul înconjurător, justiţia socială şi democraţia (UNESCO, Strategie a moyen terme 1996-2001, citat de Stanciu, 1999).

Studiile de prospectivă educaţională sugerează urmatoarele coordonate esenţiale (Vaniscotte, citata de Stanciu, 1999):

- şcoala laborator - a cărei finalitate esenţială o constituie prelucrarea şi transmitarea experienţei culturale a omenirii;

- şcoala - model de întreprindere - out-put-urile oferite de şcoala trebuie să fie performante şi capabile de concurenţă;

- şcoala integrată intrun ecosistem socio-cultural - şcoala participă la viaţa cetăţii;

- şcoala îndreptată către tehnologii - ar conduce la multiplicarea locurilor invăţării;

- şcoala bazată pe pedagogiile diferenţiate - introducerea diferenţei.

Pentru a face faţă provocărilor lumii contemporane, se conturează urmatoarele direcţii de restructurare a realitaţii educaţionale (Stan, 2001):

- asigurarea unui echilibru optim între dimensiunea informativă (cunoştinţele şi informaţiile transmise în cadrul procesului educaţional) şi dimensiunea formativă (construcţia şi dezvoltarea unor atitudini, valori sau comportamente);

- introducerea unor noi tipuri de educaţii;

- asigurarea unei repartiţii judicioase şi a unui echilibru între cele doua tipuri de invăţare: de menţinere şi inovatoare;

- impunerea progresivă a principiilor noii paradigme educaţionale (Wurtz, 1992, citat de Cucoş, 1999);

- extinderea actului educativ la nivelul întregii vieţi a individului. Realitatea contemporană demostrează că rolul şcolii a devenit tot mai complex, datorită necesităţii corelării funcţionale a acesteia cu segmente din social.

În condiţiile libertăţii de expresie, ale democratizării vieţii sociale, ale liberei circulaţii, educaţiei îi revin sarcini inedite şi dificile. Se cunosc mai multe modalităţi de introducere a “noilor educaţii”:

a) demersul infuzional - presupune efortul tuturor educatorilor în promovarea conţinuturilor noilor educaţii, diseminarea informaţiei prin intermediul disciplinelor de învăţământ. Principalul avantaj rezidă în faptul că nu este nevoie de modificarea planurilor şi programelor şcolare;

b) module integrate - deosebit de avantajoase, singura problemă care apare este pregatirea suplimentara speciala de care au nevoie educatorii;

c) discipline specifice - în planul de invăţământ figurează educaţia pentru democraţie şi drepturile omului, educaţia sanitară modernă, educaţia casnică şi nutruţională, educaţia ecologică;

d) sintezele interdisciplinare (team-teaching) - cea mai promitţătoare şi interesantă modalitate, aceste sinteze pot completa demersul infuzional, sau pot constitui activităţi didactice de sine stătătoare (Stanciu, 1999).

In prezent, arealul noilor educaţii este unul fierbinte, aflat în continua mişcare şi restructurare, datorită complexităţii sale în concordanţă cu perspectiva acţională, procesuală si relaţională a educaţiei. Prezenţa şi folosirea computerului în şcoli este echivalentă cu descoperirea tiparului. Este meritul Şcolii româneşti privind preocupările pentru problematica “noilor educaţii”, care au coincis cu preocuparile din lumea occidentală. În urmă cu 20 de ani profesorul George Văideanu şi colaboratorii itilizau termenul şi descriau noile educaţii, însă precedentele meritorii trebuie citate: Universitatea din Bucureşti este între primele 10 universităţi din lume, care şi-au creat centre de calcul acum 4 decenii, graţie academicianului Gr. C. Moisil.

Se cunosc, astăzi, peste douăsprezece “noi educaţii”, care în ordinea apariţiei lor, ar putea fi:

- Educaţia relativă la mediu (sau educaţie ecologică);

- Educaţia în materie de populaţie (sau educaţia demografică);

- Educaţia nutriţională;

- Educaţia pentru noua tehnologie si progres;

- Educaţia faţă de mass-media;

- Educaţia pentru pace şi cooperare;

- Educaţia pentru democraţie şi drepturile omului;

- Educaţia sanitară modernă;

- Educaţia economică şi casnică moderne;

- Educaţia pentru timpul liber;

- Educaţia pentru o nouă ordine internaţională;

- Educaţia cu o vocaţie internaţională;