Jan Amos Comenius și John Dewey

Didactica este o disciplină pedagogică, o ramură a ştiinţelor educaţiei, al cărei obiect de studiu este procesul de învăţământ, ca principală modalitate de instruire şi educare.

Etimologia cuvântului didactică se află în termenii greceşti: “didaskein” = a învăţa; “didaktikos” = instrucţie, instruire; “didasko” = învăţare, învăţământ; “didactike” = arta învăţării. Originea cuvântului sugerează faptul că sfera de cuprindere extrem de extinsă a didacticii, coincidea cu problematica procesului de predare-învăţare, a educaţiei, a învăţământului, a formării omului.

Conceptul „didactica” a fost introdus în teoria şi practica şcolii în secolul XVII-lea, de către celebrul pedagog ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), prin lucrarea sa „Didactica Magna”, publicată în anul 1632 în limba cehă şi în anul 1657 în limba latină. Atribuind conceptului semnificaţia iniţială de artă a predării, respectiv „artă universală de a-I învăţa pe toţi totul”, Comenius considera că a învăţa pe altul înseamnă a şti ceva şi a face şi pe altul să înveţe să ştie şi aceasta repede, plăcut şi temeinic, în special cu ajutorul exemplelor, regulilor şi aplicaţiilor generale sau speciale.

Aportul lui Comenius la constituirea didacticii este deosebit, contribuţiile sale la elaborarea teoriei şi practicii instruirii fiind absolut remarcabile.A rezultat o operă cu mare valoare intrinsecă pentru teoria şi practica instruirii, stabilă şi generatoare a unei autentice revoluţii în învăţământ, operă care nu a fost egalată de alţi pedagogi. De aceea, secolul XVII a mai fost numit în pedagogie „secolul didacticii”, iar Comenius a fost supranumit „Galilei al educaţiei” şi „Bacon al educaţiei”.

Opera pedagogică a lui Comenius se constituie într-o doctrină pedagogică ce îşi păstrează şi astăzi actualitatea. Viziunea sa asupra didacticii, stă la baza modalităţii de organizare a procesului de învăţământ desfăşurat în limba maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şcolare şi manuale, cu elevi de aceeaşi vârstă cu personal calificat, într-un an şcolar, cu perioade de activitate şi de odihnă, cu o anumită organizare a zilei.

În concepţia sa, învăţământul avea obligaţia de cuprinde toată populaţia, spre a ridica nivelul de înţelepciune al oamenilor.Considera, ca axiomă a instruirii, sintagma „şcolarului i se cade munca, profesorului- conducerea”; ” dă întotdeauna în mâna elevului uneltele, ca să simtă că nimic nu e imposibil, inaccesibil, greu: îndată îl vei face activ, ager, dornic”.

Comenius considera că profesorul trebuie să-l ajute pe şcolar să-şi însuşească ştiinţa şi a şti înseamnă „a putea reda ceva fie cu mintea, fie cu mâna, fie cu limba”, susţinea că o metodă de lucru adecvată asigură rezultate bune chiar şi în cazul unor dascăli şi elevi mai puţin buni; susţinea că în transmiterea cunoştiinţelor, condiţia de bază este ca „toate să fie predate prin exemple, prin precepte, prin aplicaţie sau imitaţie.

Comenius a formulat o serie de principii didactice: educarea cunoaşterii prin trecerea progresivă „de la concret la abstract”, „de la particular la general”, „de la cunoscut la mai puţin cunoscut”, prin „observaţie practică” sau intuiţie; realizarea unui învăţământ treptat, gradat şi concentric, ceea ce presupunea elaborarea riguroasă a unor planuri şi programe de învăţământ; evidenţierea rolului activizării prin exerciţiul virtuţilor morale; asigurarea caracterului sistematic al instituţiei.

Extensiunea conceptului de „didactică” s-a datorat faptului că, la începutul secolului XX, s-a înregistrat o dinamică a gândirii pedagogice, determinată de noile necesităţi sociale şi de apariţia unor curente de gândire în a doua jumătate a secolului XIX.

Termenul “didactica” a fost consacrat de Comenius, dar înaintea sa fusese utilizat în secolul al XVII-lea de pedagogul Elios Bodinus în lucrarea “Didactica sive ars docendi” (1621), apoi de Wolfgang Ratke (Ratichius) în lucrarea “Aphorismi didacticii paecipui” (1629).

De asemenea, Comenius a preluat multe idei introduse în cultura timpului, fie de mari profesori de la sfârşitul Renaşterii (de exemplu Ioachimus Fortius), fie de celebrii gânditori umanişti ai vremii (de exemplu Erasmus si Vives), care susţineau că “nimic nu este mai ucigător în viaţa omenească decât acea depravare a judecăţii care nu acordă lucrurilor preţul lor. Căci de aceea ajungem să râvnim lucruri josnice, ca şi cum ar fi preţioase, iar pe cele preţioase să le respingem ca şi cum ar fi fără nici o valoare, adică să tratăm lucrurile imprudent, prosteşte, vătămător”; altfel spus, se sublinia nevoia organizării instruirii în şcoală şi nevoia de disciplinare a minţii prin instruire.

Valoarea şi stabilitatea concepţiei lui Comenius în istoria teoriei şi practicii instructive nu a fost egalată în gândirea altor pedagogi. Aportul său cu privire la constituirea didacticii este fără precedent. Astfel, de la concepţia sa cu privire la conţinutul didacticii, porneşte întreaga organizare a procesului de învăţământ desfăşurat în limba maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şi manuale, cu elevi de aceeasi vârstă, cu oameni specializaţi, într-un an şcolar, cu perioade de muncă şi de odihnă (vacanţe), cu o organizare anume a zilei de lucru (cu un anumit orar) etc.

Mai mult decât problemele de ordin administrativ, i-au stat în atenţie cele legate de obiectivele, principiile, conţinutul, metodele şi formele de organizare a muncii instructiv-educative, oferind profesorului atât orientarea necesară, cât şi instrumentele de lucru. Marele gânditor avea convingerea că o metodă de lucru adecvată asigură rezultate bune chiar şi în cazul unor dascăli şi elevi mai puţin buni. Este interesant de reţinut faptul că, în concepţia sa, învăţământul avea obligaţia de a cuprinde toată populaţia, spre a ridica nivelul de înţelepciune al oamenilor, îndrumându-i să trăiască în conformitate cu natura. În consecinţă, recomandă mai întâi educarea cunoaşterii, urmând drumul “de la concret la abstract”, “de la particular la general”, “de la uşor la greu”, “de la cunoscut la mai puţin cunoscut”, “de la apropiat la îndepărtat”, totul făcându-se prin “observaţie practică” sau “intuiţie”, aceasta din urmă fiind “regula de aur” a instrucţiei.