Conversația ca metodă de învățământ - principiul legării teoriei de practică

Metoda de învăţământ - prin metodă se înţelege ,în general, calea urmată de gândire sau de acţiunea în investigaţiile lor. Această viziune pleacă de la sensul etimologic al termenului (methodus) care derivă din cuvintele greceşti ,,meta” (după, către) şi ,, odos” (cale,drum), deci metoda apare ca fiind calea urmată de gândire în perpetua ei mişcare spre adevăr. (1)

Conversaţia. Definiţia şi semnificaţiile conversaţiei

Conversaţia este metoda care vehiculează cunoştinţele prin intervalul dialogului (întrebărilor şi răspunsurilor)discuţiilor sau dezbaterilor.

Conversaţiei i s-a acordat atenţie de toţi mari pedagogici începând cu şcoala antică şi până la şcoala contemporană ea dovedindu-si valenţele activ-participativ şi chiar euristice în cadrul întregului demers instructiv - educativ. Conversaţia ajută tineretul studios să reproducă şi să folosească cunoştinţele asimilate caracteristici absolut necesar comunicări eficiente între oameni.

Condusă cu competenţă şi măiestrie pedagogică conversaţia stabileşte o relaţie şi o comunicare intime şi eficiente între inteligenta profesorului şi cea a elevului (studentului) permiţând o activitate intelectuală şi profesională elevată care poate asigura progresul învăţări şi satisfacţia acesteia. (3)

Conversaţia şi tipuri de conversaţie

În prezent se remarca o vădită tendinţă de intensificare a dialogului profesor-elev, considerat ca una dintre cele mai active şi mai eficiente modalităţi de instruire. Aşa se explică de ce preocupările legate de perfecţionarea conversaţiei şi a discuţiei ( dezbaterii ) cunosc, în ultima vreme, o adevărată efervescenţă exprimata în numeroase cercetări didactico-metodice.

Stă în firea omului (şi cu atât mai mult a generaţiilor de astăzi) nevoia interioară de a întreţine un larg schimb de informaţii şi idei de impresii şi de opinii, de ase exterioriza în comunicarea cu ceilalţi, ceea ce constituie un bun prilej de stabilire a unor relaţii socio-afective, de înţelegere reciprocă şi de cooperare.

Este de presupus că cei care iau parte la un dialog au ce să înveţe unii de la alţii, că aceasta se desfăşoară în perspectiva unei căutări comune a abordării unor probleme ale colectivităţii, ale existenţei individuale, cotidiene. Spre deosebire de această înclinaţie firească a omului de a conversa, de a purta discuţii cu alţii, dialogul şcolar are cu totul alte semnificaţii, îndeplineşte alte funcţii, reprezentând altceva decât un simplu schimb de experienţe consacrat diverselor scopuri şi interese.

În învăţământ,dialogul este în întregime subordonat realizării unor sarcini didactice şi educative, este axat pe procesul de învăţare şi dezvoltare a personalităţii.

Ca structură specifică, elaborată, de predare-învăţare, metoda conversaţiei, bine condusă, angajează un sistem determinat de interacţiuni verbale profesor-elevi.

În raport cu obiectivele instructiv-educative urmărite, ea îşi asumă o multitudine de funcţii, ceea ce îi conferă valoarea unui preţios instrument didactic în mâna profesorului. (4)

Având în vedere funcţia didactica pe care o poate îndeplini conversaţia, distingem următoarele variante:

- conversaţia catehetică – această formă de conversaţie avea la bază învăţarea mecanică, pe de rost specifică elevului mediu, când circulă formula didactică „magister dixit” (ceea ce a spus profesorul nu poate fi discutat ).

În spiritul acestei metode elevul trebuie să memoreze şi să reproducă fără nici o interpretare ceea ce i-a transmis profesorul său ceea ce era scris în carte.

Metoda frânează manifestarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi profesionale nemaifiind susţinută de pedagogie şi şcoala contemporana. Mai poate fi folosită această formă de conversaţie ? Da dar numai în situaţi limită, atunci când este vorba de o situaţie empirică, de datele de naştere sau deces ale unor personalităţi care nu pot fi explicate sau nu pot fi corectate cu alte date sau fenomene şi trebuie memorate