Eco-sociologie și Noua Economie

Teoria globalizării s-a dezvoltat cu precădere în jurul argumentelor economice şi sociale. Astfel, în acccepţiunea obişnuită, globalizarea are în vedere procese definitorii privind integrarea pieţelor de capital şi a celor comerciale, privatizarea masivă a producţiei şi mijloacelor de producţie astfel încât concurenţa liberă să-şi spună cuvântul în traficul de mărfuri. Se vorbeşte despre mobilitatea ridicată a forţei de muncă, despre distribuţia veniturilor între ţări, despre eliminarea fragmentării existente în economia lumii, care poate determina retrogresii. Fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat de forţa de muncă, a capitalului financiar, reclamă eliminarea organismelor existente la nivelul statelor naţionale, care constituie o frână. În plan social se vorbeşte despre controlul migraţiei masive (legale şi ilegale) cauzate de sărăcie, de rezolvarea conflictelor interetnice şi militare, de controlul global al criminalităţii internaţionale organizate, de necesitatea luptei unitare împotriva terorismului internaţional, de reducerea diferenţelor uriaşe între ţările sărace şi bogate. Tot legat de aceste probleme cu implicaţie socială şi economică directă se argumentează globalizarea ca posibilitate concretă de rezolvare a unor situaţii deosebite la nivel planetar ca: protejarea surselor de apă, protecţia mediului înconjurător (a stratului de ozon, a pădurilor, a ecosistemelor), exploatarea raţională a resurselor minerale, etc. În acest scop, crearea organismelor globale a constituit un prim pas: ONU, G8 , Grupul Bilderberg, F.M.I., Banca Mondială, precum şi tot felul de organisme şi organizaţii mondiale specializate pe domenii stricte şi cu responsabilităţi clar trasate. Aceste probleme au fost tratate în nenumărate studii, atât pro cât şi contra, de autori ca Samuel Huntington în „Ciocnirea civilizaţiilor”, Benjamin Barber în „Jihad contra Mc World”, Robert Kaplan în „The Coming Anarchy”sau chiar George Soros în „Global Capitalism” sau “Draft Report of Globalisation.”

De reţinut este că acest argument este perfect viabil într-o perspectivă laică, umanistă. Eradicarea sărăciei, creşterea bunăstării individuale şi comunitare, ar trebui să constituie suficiente motive pentru o acceptare necondiţionată a procesului de mondializare. Că este aşa o arată şi părerile din ce în ce mai multor tineri, care pleacă în depărtări străine de orice tradiţie proprie cu singurul scop mărturisit de a trăi bine (în sensul de confortabil). Existenţa statului global ar elimina şirul nesfârşit al cozilor de la ambasadele occidentale. Dar, acest tip de gândire este specific lui homo economicus, omul eficient, recent, fabricat în retortele inginerilor sociale, politice, economice şi mai nou genetice, adică omului făcut de el însuşi, pe când creştinismul propune nu numai homo religiosus, orientat ontologic spre Dumnezeu, ci omul teandric, în care Dumnezeu nu mai este doar obiect al căutărilor, ci prezenţă nemijlocită în natura umană,

Globalizarea este justificată moral numai dacă rezultatele economice (câştigurile) vor fi urmate de o distribuire globală pe criterii sociale. Bogaţii şi săracii sunt datori să conlucreze pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale tuturor. În acest sens bunăstarea materială este justificabilă ca deziderat numai în măsura în care este o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a unei griji permanente pentru nevoile celorlalţi, precum şi o condiţie de plecare în procesul desăvârşirii lor.

Activitatea economică este caracterizată de patru mari fluxuri :

1. mişcările de persoane, sau fluxurile migratorii;

2. mişcările de capitaluri, sau fluxurile monetare şi financiare;

3. mişcările de mărfuri, sau fluxurile comerciale;

4. mişcărarea informaţiilor, sau fluxurile informaţionale.

După unii, economia nu este o ştiinţă, ci rezultatul unor opţiuni ideologice, după alţii, sistemul economic a devenit, conform teoriei neoclasice „un fel de maşină logică ce se prezintă ca un şanţ de constrângeri antrenând agenţii economici” , sistem care se îndepărtează tot mai mult de realităţile sociale, guvernate de interesele unor acţionari, operatori financiari, industriaşi, politicieni, înalţi funcţionari, oameni care ignoră complexităţile profunde ale fenomenului social. O nouă ordine se instaurează , bazată pe virtuţile fundamentale ale individului, pieţei şi libertăţii. Credinţa întemeiată pe aceste valori este prezentată ca formă supremă de împlinire umană