Elemente caracteristice reprezentării sociale a identității naționale a românilor

Exista în literatura noastra de specialitate numeroase încercari de a surprinde psihologia poporului român, specificul sau, identitatea nationala - unele dintre acestea impresionante prin subtilitatea si anvergura constructiei teoretice - dar foarte putine se fondeaza pe rezultatele unor cercetari concrete (de teren sau experimentale) sistematice. [1]

Principiul identitatii este cel mai puternic principiu logic. Celelalte principii ale logicii sunt mai slabe si apar ca fiind consecinte ale acestuia: astfel principiul noncontradictiei (un lucru nu poate sa fie si sa nu fie în acelasi timp si sub acelasi raport) si principiul tertului exclus (un lucru sau este sau nu este, a treia posibilitate nu exista).

Principiul identitatii este considerat drept temelia gândirii în general. O respingere a acestui principiu ar însemna o renuntare la orice criteriu. Conceptia despre adevar si fals presupune si ea principiul identitatii. Principiul identitatii ne permite sa întelegem o semnificatie fundamentala a termenului de identitate, anume cel de neschimbat, statornic etc. Aceasta concepere a identitatii a fost piatra de temelie a filosofiei eleate, de exemplu, care nega existenta miscarii, atât ca miscare în spatiu, cât si ca schimbare calitativa. Miscarea, în genere, intra în conflict cu acest mod de a concepe identitatea. Conceptia eleata era, evident contrazisa de realitatea sensibila, iar adeptii lui Heraclit din Efes, au construit o filosofie în care identitatea era absenta. Heraclit considera ca principiul (logic) al tuturor lucrurilor este focul, adica elementul cel mai dinamic cu putinta, el îsi schimba nu numai locul (se misca în continuu), ci si forma. Heralict spune: Nu te poti scalda de doua ori în apele aceluiasi râu, pentru câ atât tu cât si râul va schimbati, deveniti altceva. Renuntarea la identitate a dus, însa, la pozitia lui Cratylos, un elev al lui Heraclit, care afirma, mai consecvent decât acesta, ca Nu te poti scalda nici macar odata în apa aceluiasi râu, pentru atât tu cât si râul va schimbati chiar înainte de a intra in el.

Identitatea a ajuns, de aceea, sa fie conceputa ca fiind atributul a ceva diferit de ceea ce vedem, s-a ajuns la separarea aparentei (schimbatoare) sensibile de o esenta (identica cu sine) ascunsa, gândita. Aceasta conceptie este exprimata foarte clar de Platon, care considera ca exista doua lumi, una a Ideilor (a esentelor) si cealalta a lucrurilor (fenomene, umbre ale Ideilor): lucrurile exista numai în masura în care participa la o Idee: de exemplu, Socrate este om numai în masura în care participa la Ideea de om, adica are trasaturile acesteia: este rational, biped etc. În acest fel, identitatea a fost asociata cu esentialul si inobservabilul. Ea a aparut ca fiind mai curând o proprietate logica, rationala, gândita, decât una sensibila, empirica, observabila. Identitatea unui lucru este determinata analizând structura intima a lucrului în cauza, fara a mai avea nevoie de altceva.

Dar, în cazul identitatii nationale, ca si al altor forme de identitate, observam ca identitatea nu este determinata în aceasta maniera: astfel, în cazul identitatii profesionale, de exemplu, identitatea se determina prin apartenenta fiintei în cauza la unul din grupurile profesionale cunoscute. La fel, identitatea sociala se determina prin apartenenta de clasa (taran, intelectual, functionar, muncitor, antreprenor etc) a persoanei în cauza. Identitatea rasiala se determina, la fel, în raportul de apartenenta al individului în cauza cu una (sau mai multe) din grupele rasiale cunoscute. Aceasta înseamna ca identitatea poate fi conceputa si ca un raport.

Ca raport, ea se poate stabili între indivizi, multimi, cuvinte, sau între lucruri. Ca raport între cuvinte, identitatea este sinonima cu este totuna cu. Ca raport între lucuri, exprima asemanarea, dintr-un anumit punct de vedere, dintre doua lucruri, în alte privinte diferite.

Este un adevar evident ca nici o natiune nu poate supravietui fara o constiinta nationala. Taria acestei constiinte depinde de o varietate de circumstante istorice. Atunci când vorbim despre natiuni, ne gândim de obicei la comunitati istoriceste bine determinate, cel mai evidente fiind cel europene, si suntem mai retinuti în aplicarea termenului într-un sens larg  sa-l aplicam, de exemplu, unor triburi africane sau asiatice sau chiar unor avanposturi ale civilizatiei europene în America de Nord si America de Sud sau din Australia. Statele lipsite de omogenitate etnica au, în mod firesc, interese proprii si unele din ele pot, într-o zi, sa-si edifice o identitate nationala pe baza unor aspiratii comune ale popoarelor lor, daca ele se dovedesc mai puternice decât divizarile etnice.

Nu este nevoie de demonstratii complicate pentru a stabili faptul evident ca identitatea nationala necesita o memorie istorica. Nu conteaza, în aceasta privinta, cât din continutul acestei memorii este adevarat si cât este adevarat pe jumatate sau cât pura fictiune. Ceea ce conteaza este constiinta unui trecut: nici o natiune nu poate supravietui fara constiinta faptului ca existenta ei actuala este continuarea uneia trecute  si constiintt implicata a faptului ca cu cât amintirile (reale sau imaginare) sunt mai vechi, cu atât mai profunda este influenta lor asupra prezentului, cu atât mai ferm stabilita este identitatea nationala. Trecutul este pastrat nu numai în cunoasterea istorica ci si an alte lucruri cum ar fi simbolurile, idiomurile si alte particularitati ale limbii, constructiile vechi, templele, mormintele s.a.m.d.