Factori care Limitează Accesul la Serviciile de Sănătate Publică în România

publica în România

Accesul la serviciile de educatie si de sanatate este considerat un drept fundamental al individului, în toate tarile civilizate. Pentru tarile incluse în Uniunea Europeana accesul la serviciile de sanatate este statuat la nivel legislativ si garantat în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, art. 33: „oricine are dreptul la accesul la serviciile medicale preventive si dreptul de a beneficia de tratament medical”. În ciuda acestor drepturi statuate, toate sistemele de sanatate si educatie europene au unele dificultati în acoperire a întregii populatii cu aceste servicii. În România, saracirea populatiei ca si disfunctiile sistemelor educational si medical au generat o serie de forme de excluziune sociala de la aceste servicii specifice tarilor cu probleme de infrastructura si populatie cu un standard de viata scazut.

În cele ce urmeaza propunem o analiza a problemelor de acces ale populatiei din România la sistemul medical public si identificarea grupurilor de populatie cu acces redus la serviciile de sanatate.

România a avut, pâna în 1997, un sistem medical puternic centralizat, alimentat financiar doar de catre bugetul de stat si coordonat de catre Ministerul Sanatatii. Oficial, serviciile erau oferite în mod gratuit, însa, subfinantarea sistemului o lunga perioada de timp, a dus la scaderea calitatii serviciilor si transferul unei parti a costului lor catre populatie, limitând astfel accesul unor segmente de populatie la serviciile medicale. Salarizarea redusa a personalului medical, în prezent, a ramas una dintre problemele nerezolvate ale sistemului, iar obisnuinta medicilor si a beneficiarilor pentru plata informala limiteaza accesul persoanelor sarace la servicii medicale. Centrele universitare ofereau spitale performante în contextul românesc al calitatii serviciilor medicale, iar, pe de alta parte, la celalalt pol, asistenta medicala primara nu avea acoperire suficienta în teritoriu, prin lipsa dispensarelor si medicilor din numeroase zone , în special în mediul rural. Acest fapt a devenit unul dintre factorii care au favorizat polarizarea accesului la serviciile medicale si ramâne, în continuare un factor important de polarizare.

Calitatea redusa a serviciilor si lipsurile din sistem datorate bugetului redus, au impus trecerea la un model bazat pe asigurari de sanatate. Drept urmare, principiile de organizare, finantare, si oferire catre populatie a serviciilor medicale au fost modificate începând cu anul 1996, din punct de vedere legislativ, iar din punctul de vedere al transformarilor efective, începând cu anul 1999.

În sistemul medical asiguratoriu din prezent, serviciile medicale sunt acordate pe baza contributiei la fondul de asigurari de sanatate(6,5% din salariul brut al angajatului si 7% din partea angajatorului). Asiguratul beneficiaza pe baza acestei contributii în mod gratuit de un pachet de servicii reglementate legislativ.

Modificarea sistemului a însemnat costuri suplimentare, o stare de confuzie în rândul personalului medical, întârzieri în reglementarea legislativa a atributiilor partilor componente ale sistemului, o circulare disfunctionala a fondurilor, luarea unor decizii punctuale, pe parcurs, fara a se cunoaste repercusiunile sociale pe termen lung ale acestora – toate acestea afectând, în cele din urma calitatea si accesibilitatea serviciilor medicale oferite beneficiarului.

Factorii care limiteaza accesul la sistemul de servicii de sanatate, pot fi grupati astfel: factori structurali, factori contextuali si coruptia.

Factorii structurali sunt determinati de însasi natura regimului serviciilor de sanatate. Un prim factor de acest fel îl reprezinta grupurile neasigurate sau neasigurate în mod automat. Un sistem asiguratoriu „lasa” pe dinafara, toti acei indivizi care nu platesc o contributie. Un sistem de asigurari sociale protejeaza însa în plus si o serie de alte categorii, considerate a fi importante sau cu risc crescut de saracie/excluziune sociala. Categoriile de persoane beneficiare de asigurare, fara contributie, prin efectul legii sunt: copiii si tinerii pâna la vârsta de 26 de ani, daca sunt elevi sau studenti si daca nu realizeaza venituri proprii; persoanele cu handicap, daca nu realizeaza venituri si sunt în îngrijirea familiei; sotul, sotia, parintii sau bunicii, daca nu realizeaza venituri si sunt în întretinerea unei persoane asigurate; persoanele nominalizate prin legi speciale(veterani de razboi, vaduve ale veteranilor, eroii Revolutiei din 1989, etc.); persoanele care efectueaza stagiul militar; gravidele si lehuzele aflate în concediul de maternitate; persoanele cu pedepse de privare de libertate; beneficiarii de ajutor social.

Sistemul astfel gândit are o puternica orientare sociala, având o baza de colectare redusa, deoarece persoanele care contribuie la sistem sunt putine, în raport cu beneficiarii sistemului. Numai populatia de 0-18 ani beneficiara gratuit de servicii, reprezinta circa 23% din populatie, iar cei care contribuie la sistem sunt sub 50% din populatie. Cu toate aceste masuri, exista un numar de persoane, care nu sunt asigurate, estimat între 5% din populatia României, conform datelor Barometrului de opinie publica si 10%, conform datelor CNAS.

Categoriile de persoane complet lasate pe dinafara sistemului asiguratoriu sunt: somerii neînregistrati la oficiul fortelor de munca, indivizii fara ocupatie sau saracii care nu beneficiaza de venitul minim garantat, o parte a populatiei de romi, precum si cei care muncesc în economia informala. În afara unui segment al populatiei sarace/vulnerabile pe piata muncii, care este scos în afara sistemului de asigurari de sanatate, mai exista, în România, un segment slab acoperit de servicii de sanatate, datorita unei asigurari precare: populatia rurala, ce lucreaza în agricultura. Acestia ar trebui sa îsi plateasca singuri contributiile, ca procent din minim o treime de salariu minim pe economie sau din venitul din vânzari/productie agricola declarata, ca de altfel, toti cei ce lucreaza ca lucratori pe cont propriu. Pe lânga lipsa de acces fizic la servicii de medicina primara, lipsa unei asigurari constante, duce la obstructionarea consumului unor servicii profilactice si sistematice de sanatate.