Observația - metodă de cercetare

Despre observaţie, M. Singletary afirma că este „cea mai pură formă de cercetare calitativă, pentru că ea apare în localizările naturale şi îi cere cercetătorului să facă şi să înţeleagă lucrurile aşa cum le face participantul la cercetare”. (V.Marinescu, 2005)

Definiţie

Observaţia este „metoda ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros) în vederea interferenţelor sociologice şi psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic şi obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale şi colective, acţiunile şi activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creatoare ale persoanelor şi grupurile umane”. (S.Chelcea,2001)

Este recunoscută ca fiind metoda primă şi fundamentală în cunoaşterea realităţii înconjurătoare şi, ca urmare, „canavaua cognitivă a acţiunilor noastre” (P.Iluţ, 1997). Trebuie de asemenea precizat că observaţia nu este numai o tehnică de lucru care face parte dintr-un set de tehnici practicate în investigaţia sociologică, ci totodată şi o etapă sau un moment al demersului sociologic.

În studiul comunicării, metoda observaţiei urmăreşte obţinerea unor date care să ofere o înţelegere asupra semnificaţiilor negociate în interiorul unor grupuri şi a mecanismelor de interpretare a comunicării.

Ca mecanism psihologic, observaţia este o activitate complexă, plurisenzorială, fiind însoţită automat de procesarea informaţiei la nivel abstract.

Caracteristici

Metoda observaţiei permite înregistrarea comportamentului efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac, şi nu numai ce spun că fac. De asemenea, permite studierea comportamentului indivizilor în context natural, fiind surprinsă multitudinea de factori ce determină şi condiţionează acţiunile şi interacţiunile umane. Este o metodă nonobstructivă (nu provoacă răspunsuri) şi în general de lungă durată şi astfel identifică acţiunile şi interacţiunile fireşti, comportamentul obişnuit al subiecţilor tipic pentru viaţa cotidiană şi nu artificializată de experiment.

Observaţia oferă informaţii cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize calitative, caracteristice ştiinţei sociologice. Se consideră că valoarea unei observaţii este direct proporţională cu timpul petrecut în teren, observând şi discutând cu oamenii.

Observaţia sociologică şi orice altă tehnică de culegere a datelor de teren presupune o anumită concepţie teoretică. Însuşi fondatorul pozitivismului, Auguste Comte, recunoaşte rolul teoriei. El susţine că dacă, pe de o parte, orice teorie trebuie în mod necesar fundamentată pe observaţii, este de asemenea necesar, pe de altă parte, ca spiritul nostru să dispună de o anumită teorie pentru a putea realiza observaţia.

Georges Bénézé afirmă că observaţia deschide şi închide orice cercetare. Astfel orice cercetare începe printr-o observaţie relativ iniţială care dă naştere unei conjecturi, transformată prin inducţie în ipoteză, continuă cu ajutorul deducţiei, formulându-se previziuni pe care experimentul şi observaţia relativ finală le confirmă sau le infirmă. În acest mod cercetătorul demonstrează că studiul ştiinţific urmează o traiectorie ciclică.

Realizarea unor observaţii ştiinţifice asupra unui fenomen social impune definirea cât mai precisă a temei şi obiectivelor, precum şi elaborarea unor ipoteze adecvate, fiind astfel eliminate prenoţiunile. Totuşi grila de categorii şi ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate şi modificate în timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date.

Din perspectiva comunicaţională, trăsătura distinctivă a datelor rezultate din aplicarea metodei observaţiei este nivelul minim de control exercitat de cercetător asupra producerii lor, rezultând astfel caracterul reflexiv al observaţiei. Acesta se referă la faptul că este o metodă deschisă la întâmplările experienţei din teren şi, deci, mai puţin strict lineară sau mai puţin predictibilă în rezultatele sale.

Lista cu caracteristicile principale ale observaţiei realizată de Alan Bryman:

1. „A vedea prin ochii celuilalt”: cercetătorul trebuie să vadă evenimentele, acţiunile, normele, valorile din perspectiva subiectului studiat

2. Descrierea: se pune accentul pe detalii pentru a uşura înţelegerea unui context particular şi, în acelaşi timp, pentru a procura indicii pentru alte secvenţe ale realităţii

3. Contextualitatea: oricare ar fi domeniul din care sunt colectate datele, evenimentele pot fi înţelese numai când sunt plasate în contextul lor social şi istoric

4. Proces: din perspectiva acestei metode, viaţa socială este un proces care presupune o serie interconectată de evenimente