Principii psihologie penitenciară

Psihosociologia penitenciara este o ramură a psihologiei care s-a desprins din cadrul psihologiei judiciare.A cunoscut o dezvoltare destul de intensă în perioada sovietică, fiind numită ca psihologia pedepsei, apoi a fost numită psihologia corijării prin muncă.

In cadrul psihologiei penitenciare se studiază 2 direcţii de bază:

1. Asistenţa psihologică a deţinuţilor:

• Psihologia persoanelor deţinute în funcţie de diferite criterii.

• Adaptarea deţinuţilor la regimul de detenţie.

• Grupul de deţinuţi, comunicarea dintre ei.

• Psihodiagnostic, metodici şi tehnici de lucru.

2. Asistenţa psihologică a colaboratorilor din penitenciar:

• Stresul gardianului

• Psihologia oamenilor ce poartă arme

• Selecţia candidaţilor

• Programe de formare a competenţei profesionale

• Tehnici de diminuare a stresului.

Mediul penitenciar şi aspecte psiho-sociale

Impactul detenţiei asupra individului este simţit prin limitarea spaţiului de mişcare, aceasta înseamnă necesitatea impusă de a respecta regulamentul instituţiei.

Fenomenul teritorialităţi

Autorii au studiat fenomenul teritorialităţii şi au demonstrat că acesta este un fenomen uman.Reducerea perimetrului de mişcare, limitarea spaţiului personal, organizarea timpului liber duce la apariţia fenomenului de teritorializare în rîndurile deţinuţilor.Aceasta înseamnă că persoana este pusă în situaţia de a-şi apăra teritoriul propriu.Acest fenomen se manifestă prin agresivitate sporită în apărarea spaţiului personal, locului de dormit şi a locului de alimentaţie.

Unii autori susţin că fenomenul teritorialităţii este prezent şi în situaţiile vieţii cotidiene, mai ales în oraşele mari şi supraaglomerate, în transport, pe stradă.Există însă o deosebire esenţială între acest fenomen din penitenciar şi la libertate: persoanele aflate în societate tind şi încearcă să-şi stăpînească impulsurile agresive, învaţă conduite de pricinuirea minimului discomfort celorlalţi; în detenţie este absolut invers.

La mărirea sentimentului de frustrare conduc şi alţi factori: lipsa de intimitate este resimţită şi la cantină, şi la baie, şi la culcare.Şocul încarcerării şi cunoştinţa deţinutului cu subcultura carcerală duce la formarea noilor valori şi unei noi viziuni asupra vieţii, şi să-şi elaboreze o strategie de supravieţuire.

Canadianul Clemens a semnalat fenomenul de prizoniere - denumit ca socializarea la cultura carcerală a deţinuţilor, adică reprezintă un proces prin care deţinutul ajunge să accepte şi să împărtăşească normele şi valorile mediului carceral.

Încarcerarea este un fenomen trăit foarte dureros de către deţinut. El cuprinde următoarele faze:

1. Faza de prizonizare - prizonierul manifestă atitudine ostilă şi duşmănoasă faţă de administraţie şi faţă de toată lumea din afară.Concomitent deţinutul dezvoltă comportamente loiale, prietenoase, de susţinere reciprocă cu ceilalţi deţinuţi.În această fază, primul pas motivat psihologic al deţinutului este străduinţa acestuia de a se integra în grupul de deţinuţi.

2. Faza de captiv – Willer evidenţiază că această fază este doar prima fază de integrare în grupul de deţinuţi.După ea vine cea mai îndelungată fază, în care deţinutul, deja conformat legilor, îşi ispăşeşte pedeapsa.Această fază este un rezultat al presiunii deţinuţilor şi administraţiei.Din punct de vedere terapeutic, personalul din penitenciare ar trebui să blocheze influenţele negative ale subculturii carcerale asupra deţinutului.

3. Faza de desprizonizare – înseamnă eliberarea deţinutului de statutul de prizonier. Această fază începe cu cca 6-12 luni înainte de eliberare.Această fază este determinată de perspective pentru viitor (viaţa după penitenciar).În această fază ei se îndepărtează de comunicarea activă cu deţinuţii şi încearcă să restabilească legătura cu exteriorul.Intervenţii intense din partea psihologului sîntsolicitate anume în această fază.

Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi dintr-un penitenciar – reprezintă un grup social care are toate caracteristicile specifice oricărui grup (coeziune, permisivitate etc). Astfel în grupul de deţinuţi se identifică statuturi şi roluri diferite (formale şi neformale), apar lideri respinşi.Deţinutul deasemenea este socializat în cadrul grupului prin intermediul unui limbaj (argou).Deţinutul nu este o fiinţă pasivă.El menţine acţiuni cu cei din jur, influenţează asupra lor şi este influenţat, menţine relaţii de cooperare sau de conflict.Din acest punct de vedere Harbord a identificat cîteva tipuri de deţinuţi:

• Tipuri prosociale

• Tipuri pseudosociale

• Tipuri antisociale

• Tipuri asociale

Din punct de vedere al reeducării este ştiut că tipul antisocial este nereeducabil, pe cînd tipul pseudo- şi a- social pot fi reeducaţi prin intermediul inervenţiilor psihosociale.