Recenzie - A Supraveghea și a Pedepsi

„A supraveghea şi a pedepsi”, lucrare scrisă de Michel Foulcault, analizează schimbarea produsă în sistemele de putere între 1760 şi 1840. Subiectul se concentrează asupra trecerii de la puterea de a pedepsi, aşa cum se manifesta în Vechiul Regim, la puterea de a supraveghea şi a disciplina, aşa cum se manifesta în instituţiile din secolul al nouăsprezecelea. Simbolul vechiului tip de putere este eşafodul, în timp ce exemplul cel mai tipic pentru cel nou este închisoarea.

Lucrarea este structurată pe patru părţi , fiecare dintre acestea având câte un titlu sugestiv pentru ceea ce discută autorul pe parcursul capitolelor, astfel: prima partea se numeşte - Supliciul, ceea de a doua Pedeapsa, a treia Disciplina, iar ultima parte Închisoarea. Fiecare dintre aceste părţi sunt structurate pe câte două sau trei capitole. Michel Foucault îşi propune să facă o analiză a sistemelor punitive, sisteme ce s-au schimbat de-a lungul timpului.

Prima parte a cărţii, „Supliciul” conţine două capitole- „Trupul condamnaţilor” şi „Fastul supliciilor”. Lucrarea se deschide cu imaginea terifiantă a unui adevărat spectacol al cruzimii: „ În Place de Greve , pe un eşafod ce va fi înălţat în acel loc, urma să-i fie smulsă cu un cleşte înroşit în foc carnea de pe piept, braţe, coapse şi pulpele gambelor (....) după care corpul trebuia să-i fie tras şi dezmembrat de patru cai (...)”contrastând aceste imagini cu o alta imagine a unei case moderne de deţinuţi ce scoate în evidenţă faptul că fusese instaurat un alt stil penal în care cei pedepsiţi au un program bine stabilit şi în care tortura prezentată ca un spectacol a dispărut. Autorul prezintă, din punctul de vedere a unui ofiţer, cazul unui condamnat, pe nume Damiens, care a fost defigurat în faţa mulţimii într-un mod brutal şi sinistru, după care a fost incinerat. După, care se prezintă un regulament redacrat de Léon Faucher, „pentru Casa de deţinuţi tineri din Paris”. Orarul acestui regulament este foarte strict, ei având program de iarnă diferit de cel de vară. Una dintre aceste schimbări pe care autorul o dezvoltă în această carte este dispariţia supliciilor. Această schimbare duce la dispariţia corpului ca ţintă principală a represiunii penale. În continuare, autorul prezintă evoluţia sistemului punitiv şi anume dispariţia spectacolul din cadrul pedepsei, după care anularea durerii. Ceremonialul pedepsei tinde să se transforme într-un act procedural sau administrativ, acestă ceremonie, fiind suprimată la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau în prima jumătate a celui de-al XIX-lea. Astfel, execuţia publică începe să se transforme într-un focar capabil să reaprindă violenţa. Dispariţia supliciilor înseamnă dispariţia spectacolului, dar şi slăbirea dominanţei asupra corpului. Suferinţa fizică şi durerea corpului ne mai fiind elementele constitutive ale pedepsei. Pedeapsa trecând de la practicarea senzaţiilor insuportabile, la o economie a drepturilor suspendate. În zilele noastre, când se apropie clipa execuţiei, condamnaţii sunt injectaţi, cu tranchilizante, astfel moarte scurtându-şi considerabil durata. Apărând, astfel pe parcurs, diferite alte metode a aplica pedeapsa asupra condamnaţilor. Din pacate această schimbare nu s-a produs, în totalitate în secolul XIX-lea, unele forme de pedepsire, continuând şi în viitor, cum ar fi, munca zilnică, privarea de libertate.

În cele ce urmează, autorul doreşte, să explice obiectul penalităţii, din moment, ce acestea, nu se mai mai aplică, doar coporal, explicaţia lui, fiind faptul, că de la penalitatea corporală, s-a trecut la penalitatea sufletească, ceea ce înseamnă, că cei priviţi de libertate nu vor mai fi maltrataţi fizic, ci psihic, astfel s-a ajuns la situaţia în care judecătorii, nu mai judecau doar actul criminal, ci şi mai degrabă, ceea ce s-a întămplat în acel moment cu făptaşul. La un moment dat s-a crezut, că nebunia infractorului poate duce la diminuarea pedepsei acestuia, însă, mai degrabă s-a ajuns la concluzia, că făptaşul poate fi în acelaşi timp, atât nebun, cât şi vinovat. Judecătorul ne fiind singurul, care ar judecă un astfel de caz, el având în jurul său o întreagă armată de oameni, specializaţi, în diferite domenii de activitate, cu care îi facilitau decizia judecătorului. În continuare, autorul prezintă istoria corelativă a sufletului modern şi a unei noi puteri de a judeca., încercând să scoată în evidenţă faptul că, măsurile punitive nu reprezintă numai nişte mecanisme „negative” ce permit reprimarea, împiedicarea, excluderea, suprimarea, ci sunt legate de o serie întreagă de efecte pozitive şi utile pe care au misiunea să le susţină.