Regulile Metodei Sociologice

I. Ce este sociologia. Cu ce se ocupă.

Sociologia ca ştiinţă

Între disciplinele socio-umane, sociologia deţine un statut şi o poziţie cu totul aparte.

Părintele spiritual al sociologiei, Auguste Comte, a evidenţiat raporturile dintre sociologie şi celelalte discipline ”despre om” (psihologie, istorie, drept etc.) subliniind relaţia dintre dinamica şi statistica fenomenelor din viaţa societăţii.

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi dar şi ca membri ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor.

Legea evoluţiei (“legea celor trei stadii” - A.Comte) a acţionat pretutindeni asupra lumii sociale, perspectiva istorică, de la stadiul teologic (fictiv), la cel metafizic (abstract) şi pozitiv (ştiinţific), fiind corelată cu abordarea analitică a elementelor de structură pe care le conţine orice tip de societate.

Istoria relativ recentă a sociologiei precum şi genealogia ambivalentă a termenului (îmbinarea latinescului socius = camarad şi grecescului logos = ştiinţă) dau acestei ştiinţe a socialului o notă pasionantă, dar şi controversată.

Încercarea de a formula o definiţie a sociologiei se dovedeste a fi extrem de dificilă. Dificultatea acestui demers derivă din varietatea opiniilor legate, în primul rând de obiectul său de studiu şi mai apoi, de diversitatea manierelor de abordare a obiectului său de studiu. Achim Mihu consideră ca: ”…sociologia este în mod esenţial studiul explicativ şi comprehensive al realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui generic, precum şi a unor părti, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul”

Constituită ca ştiinţă de sine stătătoare în anii ’30-’40 ai secolului al XIX-lea, sociologia a încercat să formuleze explicaţii sau descrieri diverselor fenomene sau fapte sociale produse de Revoluţia Franceză (1789). Revendicările de natură socială sau economică au dus la dispariţia modului de viaţă tradiţional, implicit restructurarea societăţii după alte valori sau reguli.

Acceptând acest punct de vedere, putem afirma faptul că apariţia sociologiei, ca disciplină autonomă a fost legată de apariţia ”statului - naţiune”. ”Flexibilizarea” frontierelor naţionale modifică unitatea de analiză a sociologiei (conceptual word-society) şi atâta timp cât omul va rămâne o fiinţă biopsihosocială va exista un obiect de studiu pentru sociologie.

În viaţa socioumană cotidiană coexistă:

- oameni (indivizi, agenţi, actori, subiecţi etc.)

- grupuri (familii, grupuri de vecini, de muncă, asociaţii, organizaţii)

- colectivităţi mari extinse (state, naţiuni)

Oamenii sunt liberi, dar libertatea este definită diferit, există grade diferite de libertate, de autonomie, de independenţă, de responsabilitate. Oamenii acţionează, interacţionează, intră în relaţii, în raporturi de schimb, de influenţă şi putere. Oamenii învaţă să devină fiinţe sociale, se socializează într-un grup, în grupuri diferite, în societate. În societate există valori, norme, reguli ce definesc moduri de a fi, de a simţi, gândi, acţiona.

În ”jocul social” oamenii comunică, fac educaţie, cultură, se organizează, fac politică, produc, îşi petrec timpul liber, participă la practici religioase. Societatea şi oamenii se schimbă. Ei nu pot acţiona oricum, oricând, oriunde pentru că fac parte din ansambluri umane de complexitate diferită şi au grade diferite de conştiinţă a grupului lor şi a altora. Status-urile lor sunt în functie de felul în care îşi joacă rolurile sociale (fiu, părinte, muncitor, ortodox), ceea ce le conferă îndatoriri, drepturi şi responsabilităţi. Instituţiile sociale (familia, biserica, administraţia) “cooperează” în funcţionarea normală a societăţii. Elementele componente ale unei societăţi formează un sistem structurat, funcţional, cu roluri importante, diferite pentru menţinerea echilibrului social sau pentru schimbare.

Sociologii şi-au dat ca obiect de studiu: cadrul morfologic al societăţii, societatea normală, normată, controlul social, instituţiile, grupurile sociale, socializarea, statusul social, politica, cultura, religia, liantul social, schimbarea socială.

Cunoaşterea societăţii oamenilor devine ştiinţa atunci când îşi precizează obiectul de studiu, metodele şi tehnicile şi caută să desprindă regularităţi, legităţi, legi, să facă previziuni.

Nu există o ruptură netă între cunoaşterea comună, practică şi cea pe care o realizează sociologii, cunoaşterea ştiinţifică. Nu tot ce e familiar este şi cunoscut. Sociologul nu este exterior realităţii sociale pe care o studiază. El face parte din realitatea socială, din obiectul său de studiu, este în relaţie de subiect-subiect cu obiectul de investigat. Ştie să-şi precizeze cu claritate opţiunile ontologice, gnoseologice, metodologice, epistemologice şi îşi asumă responsabilitatea opţiunilor.

Analizând elementele de particularitate, putem afirma că sociologia se prezintă în două ipostaze: ca proces (ştiinţa pusă în slujba individului sau a comunităţilor) şi ca produs al acumulărilor cognitive.

Atunci când se afirmă că sociologia este o ştiinţă, se iau în considerare trăsături ce ţin de domeniul epistemologiei. Sunt semnalate cu acest prilej câteva dintre elementele de baza ale metodologiei de investigare a obiectului ei de studiu:

- orice explicaţie, teorie, interpretare ce vine în contradicţie cu o evidenţa ulterioară trebuie respinsă sau modificată;

- culegerea datelor despre fenomene sau fapte sociale trebuie făcută astfel încât sursele de provenienţă să fie credibile sau competente;

- în cazul unor condiţii constante, unul şi acelaşi fapt trebuie să fie investigat de cercetători diferiţi;

- confirmarea rezultatelor trebuie făcuta printr-o observaţie sistematică şi continuă;

- în domeniul ştiinţei nu există adevaruri absolute; concluziile ştiinţei sunt enunţuri a căror valoare de adevar este limitat de condiţiile particulare de timp şi spatiu.

Exigenţele de natură metodologică prezentate mai sus au fost sintetizate de sociologul francez E.Durkheim într-un principiu epistemologic, fundamental pentru sociologie, şi anume că “faptele sociale nu trebuie explicate prin prisma conştiinţei indivizilor, ci prin alte fapte sociale, anterioare”, invocând astfel necesitatea neutralismului axiologic.

Unii sociologi şi-au asumat pretenţia de a face din sociologie o ştiinţă exactă. Alţii o asimilează cu o descriere, cu o naraţiune sau cu o hermeneutică. Disputele dintre sociologi continuă, dar sociologia şi-a dobândit un loc recunoscut în societăţile civilizate unde deciziile nu se iau fără contribuţia ei. Ea îşi redefineşte mereu obiectul, tehnicile, conceptele într-o realitate socioumană care se schimbă şi pe care se străduieşte să o cuprindă adecvat prin cunoaştere.