Semnificatia Irationalului în Gândirea Renascentista

Semnificatia irationalului în gândirea renascentista

Ioan Petru Culianu (n. 5 ianuarie 1950 - d. 21 mai 1991, Chicago), istoric al religiilor, scriitor şi eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor si istoria creştinismului la Divinity School, University of Chicago. Discipol, colaborator şi prieten al lui Mircea Eliade. A fost asasinat, la 21 mai 1991, în clădirea Universităţii din Chicago.

Foarte puţini sunt intelectualii români care au avut destinul de excepţie a lui Ioan Petru Culianu. Născut în România într-o familie de cărturari ieşeni, Culianu a studiat în Italia, predat în Olanda si SUA. Cunoştea şase limbi străine şi avea trei doctorate. Discipol al unor monştri sacri în istoria religiilor – Ugo Bianchi, Hans Jonas şi Mircea Eliade – prieten cu mulţi specialişti în ştiinţa relgiilor - Culianu şi-a format de timpuriu un sistem propriu de gîndire cu idei vii, (înca) noncomformiste şi provocatoare.

În perioada studentiei, Culianu a fost pasionat în special de istoria religiilor. I-a scris lui Mircea Eliade la Chicago, trimitându-i două texte. Judecata favorabilă a viitorului maestru a fost decisivă. Iona Petru Culianu s-a consacrat definitiv istoriei religiilor.

La 14 aprilie 1986, Mircea Eliade este internat la Bernard Mitchell Hospital din Chicago în stare gravă. I.P.Culianu îl vechează în permanentă. Acesta va tine un jurnal a acelor zile pe care îl va publica în revista pariziană „Limite”. În varianta românească, el a apărut sub titlul „Mahaparinirvana. Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade”.

Distribuite generos în cuprinsul celor 15 volme de ştiinţă şi ficţiune pe care Culianu a avut răgaz să le scrie în cei 41 de ani, ideile si teoriile sale se cer ordonate tematic, interpretate convingător şi explicate într-un limbaj accesibil publicului larg cultivat.

Lucarea „ Jocurile minţii – istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie” este o culegere organizată cronologic de studii, articole, recenzii şi proiecte. Textele documentează etapele creaţiei teoretice a lui Ioan Petru Culianu, de la jumătatea anilor 1970 pînă în anul 1991, şi incearcă să reconstituie laboratorul şi liniile de forţă ale unei gîndiri complexe şi provocatoare. Titulul culegerii „ Jocurile minţii”, foloseşte una din noţiunile preferate ale autorului, care pare să fi căutat mereu o clavis universalis. Subtitlul enunţă schematic cele trei mari direcţii ale culegerii cu ajutorul unor termeni uzuali – istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, - dar lista poate continua.

„ Culianu priveste magia ca pe o tehnică de obtinere a controlului de sine, capabilă să-i inducă magicianului stări de tensiune si de relaxare, aidoma celor încercate de călugării orientali, care rămân în meditatie ore în sir recitând o mantra si ajung printr-o astfel de concentrare la o dispozitie spirituală senină si împacată; fenomenul este asemanător si cu ceea ce se petrece în timpul practicări tehnicilor yoga. În loc de a fi o întunecoasa abordare a supranaturalului, magia se dezvăluie ca o cale spre fericita armonie naturală.”

Ideea pe care omul modern şi-o face despre magie e foarte stranie: el nu vede în magie decât o îngrămadire ridicolă de reţete şi de metode ce ţin de o concepţie primitivă, neştiinţifică, despre natură. Metoda magiei are ceva de-a face cu metoda ştiinţelor naturii din ziele noastre. Structura materiei este complet ingnorată, iar fenomenele fizico-chimice, sunt atribuite unor forţe oculte activând în cosmos. Magia are în comun cu tehonlogia modernă faptul că pretinde să parvină, cu alte mijloace, la aceleasi rezultate: comunicarea la distanţă, transporturi rapide, călătorii interplanetare fac parte din isprăvile curente ale magicianului.

Ştiinţele psihologice si sociale de astăzi sunt cele care derivă direct din ea. De aceea ar trebui restabilită mai întai o imagine corectă a esenţei si a metodologiei magiei spre a ne putea face o idee despre ceea ce-i mai datorăm încă. Magia este o metodă de control a individului şi a maselor bazată pe o cunoaştere profundă a pulsurilor erotice personale si colective. Ca ştiinţă a manipulării fantasmelor, magia se adreseză în primul rând imaginaţiei umane, în care încearcă să suscite impresii persistente.

Operaţinile fantastice cunoscute în Renaştere sunt mai mult, ori mai puţin complexe: cea dintâi este erosul, care se mainfestă deja în natură, fară intervenţia voinţei umane. Magia nu este decât un eros aplicat, dirijat, provocat de operator.

Nu e interesant doar să aflăm care era relaţia unui om al Renaşterii cu propriile-i fatasme, ci şi să înţelgem care anume raţinui ideologice au imprimat evoluţiei acestei relaţii cursul pe care i-l cunoaştem.

Prigoana vrăjitoarelor din sec XV-lea si al XVII-lea reprezintă un fenomen suficient de complex, în care găsim implicaţi o sumedenie de factori diferiţi, atât religioşi cât şi din afara religiei. Biserica nu ingnora relaţia cauzală dintre folosirea unsorilor facute din extarse de plante şi fenomenul vrăjitoriei. În anul 1528 conciliul provincial din Bourges hotărî să –i urmărescă pe culegătorii de plante. Nu poate fi neglijată importanţa cozii de mătură în ansamblul parcticilor vrăjitoarelor. Mai multe izvoare ne informează că bastonul era uns cu pomadă şi în numeroase gravuri din sec XVI-lea se văd vrăjitoare goale decolând călare pe coadă de matură. Faptele de sacrilegiu atribuite sectei vrăjitoarelor se înmulţesc pe la mijlocul veacului al XV-lea. Se afirmă că vrăjitoarele pregătesc ostia din excremente, calcă în picioare crucea sau pâinea sfinţită, se leapădă de credinţa creştină, nu-l recunosc pe Dumnezeu, pe Cristos etc. Prima Liturghie Neagră de care avem cunoştinţă, a avut loc în 1480 la Brescia ca o parodie a Liturghiei Creştine. Liturghia Neagră devenise un adevărat spectacol în cercurile înalte ale Parisului spre sfârşitul perioadei de manie a vrăjitoriei.

Obsesia vrăjitoriei a luat sfârşit datorită progresului ştiinţei, însă acest progres nu poate fi măsurat după conceptia pe care o avem noi asupra ştiinţei ori asupra societăţii. Nici un singur moment înainte de sfârşitul sec XVII-lea si chiar până mai târziu, nici un autor scriind despre vrăjitorie n-a avansat îndoieli serioase cu privire la valabilitatea perspectivei ştiinţifice asupra lumii conform căreia este posibilă existenţa demonilor. Însă după îndelungi dezbateri toate părţile implicate ( diversele biserci, autorităţile juridice şi cele medicale) au ajuns în cele din urmă la concluzia că vrăjitoarele înseşi nu sunt decât victime ale demonilor şi chiar că nu toţi demonii sunt aşa de răi cum se credea până atunci.