Silogismele Artei Postmoderne din Punct de Vedere al Relatiei Opera de Arta-Artist-Beneficiar

Conform dictionarului, silogismul este un raţionament deductiv care contine trei judecăţi (majoră, minoră si concluzivă) legate între ele astfel incât cea de a treia, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua. Provine din franc. Sillogisme, lat. Sillogismus.

Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei, postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia. O abordare postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuş pe care unii teoreticieni o denumesc jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de căutare a adevărului este înlăturat, el este înlocuit prin “joc”.

Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiune mai puternică cu un public mai amplu. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în chestiunea valorii artei postmoderne. A îmbrăţişat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta, colajul şi alte mişcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Foarte multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiştii postmoderni privesc mass- media ca o temă fundamentală pentru artă, şi folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi monitoare video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale operelor lor.

Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care îşi aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute, aducînd ceea ce altă dată era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte.

Atitudinea critică a postmodernismului este împletită cu aprecierea unor opere precedente. Astfel operele mişcării dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de colaje, Robert Rauschenberg, a cărui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă în anii 50, dar care a devenit unul dintre precursorii mişcării prin anii 80. Postmodernismul a ridicat în rang cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase. Şi aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele înalte, şi a recunoaşterii faptului că cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au preluat şi celelalte arte.

Cele mai vizibile idei şi trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spaţiile funcţionale şi formalizate ale mişcării moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc şi se întrepătrund, formele sunt adoptate pentru ele însele, şi apar noi modalităţi de vizualizare a stilurilor familiare şi a spaţiului arhi-suficient.

Postmodernismul reprezintă filosofia societăţii postmoderne. Posmoderniştii neagă căutarea în ştiinţă a trăsăturilor generale şi universale, remarcându-le numai pe cele locale, singulare, particulare. Ca o consecinţă importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, de asemenea, necesară zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau" şi înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii termale, când sunt echivalente nu două, ci trei începuturi. In loc de opoziţie, ei propun sistemicitate, armonizare, complementaritate, simultaneitate etc. Ca predecesori ai postmodernismului pot fi consideraţi F. Nietzsche, Z. Freud, M. Heidegger, cât şi neopozitiviştii.

F. Nietzsche, de exemplu, a criticat ştiinţa şi filosofia clasică în numele vieţii şi al păstrării, chiar şi al „bestializării" omului natural, menţionând că dispare din ştiinţă părerea independentă asupra realităţii, caracterul cinstit şi convenabil al ei ş.a. Z. Freud, în continuare, a distrus mitul, că esenţa omenescului „Eu" e inclusă în conştiinţa lui raţională, păstrând omul ca subiect al gândirii, menţionând că primatul intelectului nu se profilează la îndepărtare mare. La Z. Freud, „Eu" există, dar nu în pofida a ceea ce gândeşte omul. Existenţa lui e corelată cu schimbările sociale, cât şi cu însăşi gândirea.

M. Heidegger a criticat ştiinţa şi filosofia clasică pentru „uitarea existenţei". El cerea cultivarea la oameni, a calităţilor spiritual-emoţionale pentru a le păstra ,,în prezenţă". Neopozitivismul, la rândul lui, a declarat despre cotitura lingvistică din prima treime a sec. XX, despre semiotizarea realităţii, ce a urmat după aceasta. Postmoderniştii, în continuare, cereau înlocuirea existenţei obiectuale prin limbă, text, cunoştinţe, vorbeau şi despre necesitatea de a lua în consideraţie şi neraţionalul, inconştientul, existenţa din activitatea omenească.

Epoca actuala se caracterizează prin ideea de trecere, de transcendere spre o nouă dimensiune. Asadar, putem afirma că suntem în plin transmodernism. Prin transmodern se intelege ,,ceva ce transforma modernismul, ceva ce il transcede si trece dincolo de el. In aceasta actiune, cu certitudine nu respinge toate lucrurile moderne si, astfel, nu este departe de o priveliste reactionara a viitorului”. Transmodernismul va constitui, intr-adevar, o respingere a ambelor cereri vaste ale modernismului si absurditatii nihilistice a postmodernismului, in timp ce va suporta binefacerile contributiilor ambelor. Este evidenta pentru ,,nasterea acestui nou ideal de speranta, intelepciune, virtute si bunatate, frumusete si armonie, reinvierea clasicismului si a altor concepte pre-moderne in diferitele arte si in insasi viata intelectuala?”

Indicatorii acestui inceput silentios a acestei noi viziuni sunt desprinsi din cateva segmente ale culturii epocii noastre, inclusiv muzica, arhitectura, artele vizuale, poezie, literatura si miezul traditiei intelectuale, inclusiv filosofie si teorie morala. Desi este prea devreme pentru a identifica o miscare (chiar daca este dificil pentru a identifica o miscare postmoderna), exista caracteristici comune si viziuni impartasite care par a se ivi in locuri variate, surprinzatoare si necoordonate.

Transmodernismul este muzica? In muzica, o alternativa la muzica irationala si intamplatoare a lui John Cage, apare o muzica ce este documentata depasind naturalismul postmodern sau modernismul.

Desi compozitorul american Terry Riley (care era numit cel mai mare pianist de Prokofiev in cronica sa la Festivalul Sergei Kuryokin din St. Petersburg) si John Adams (ale carui lucrari au fost cantate de importanta Orchestra Europeana si, realmente, toate orchestrele importante din SUA), sunt minimalizati cu o incordare spirituala estica, exista o unda virtuala a muzicienilor ce apartin muzicii non-pop, care sunt influentati de clasicul Trinitarian. Acesta e un semn al schimbarii. Cand un album clasic rasare pe locul 6 in graficul britanic chiar in spatele lui Paul McCartney (cel mai bine vandut CD in 1993), instantaneu apare o cronica a ziarului Rolling Stone si este introdus in curentul principal al vanzatorilor, precum Sound Warehouse, asa ca CD-ul este gasit la verificarea ghiseului in Muleshoe, Texas, chiar cei mai neatenti observatori culturali sa vada ca este o turbulenta in forta culturala. Asa s-a intamplat in 1992 cu ,,Simfonia a III-a” a compozitorului catolic polonez Henryk Corecki. Acesta a fost asociat cu aripa avangardista a muzicii clasice contemporane. ,,A treia Simfonie” a fost compusa in 1976 si se numea ,,Simfonia cantecului trist”. Henryk Corecki a crescut in orasul polonez Katowice, un oras necunoscut, cu exceptia fortaretei vecine: Oswiecim, numita Auschwitzin-ul german. Textele celor trei miscari care conduc actiunea sunt: 1 – o lamentatie a calugarilor secolului al XV-lea; 2 – o rugaciune a unei tinere inchisa de Gestapo, scrisa pe un perete unde incearca sa gaseasca iesirea din cumplita imprejurare; 3 – rugamintea intrebatoare a unei mame: ,,de ce mi-ati omorat fiul?”. Desi lucrarea este adecvat intitulata trist, ea totusi ramane credincioasa vestigiilor sperantei in fata deznadejdii. Goreki si-a vazut arta ca o forma de rugaciune si a continuat sa creeze opere semnificative ,,purtatoare mai departe a preocuparilor muzicale, emotionale si spirituale care l-au preocupat de la bun inceput”.

Multi oameni din toata lumea au facut cunostinta cu operele lui John Tavener cand compozitiile sale au fost auzite la inmormantarea Dianei, printesa de Wales. John Tavener s-a adaugat comuniunii ortodoxe ruse in 1977 si preocuparile sale spirituale au iesit in evidenta in numeroasele sale lucrari de atunci. Dorinta care da forma operei sale este sa ,,creeze o icoana in muzica”.