Statutul bunăstării

Statutul Bunastarii

Bunastarea sociala - Politica sociala reprezinta interventia statului in configuratia proceselor sociale caracteristice unei anume colectivitati, in scopul modificarii lor intr-o directie considerate de catre actorii politici a fi dezirabila. Se incearca astfel prin mecanisme proprii de distribuire si redistribuire a resurselor existente in comunitate la un moment dat, realizarea unei bunastari colective.

1. Bazele teoretice ale bunăstării sociale. Concepte

Scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea, cu rezerva că se impune o distincţie netă între politica socială şi încercările de a o eticheta cu atributele bunăstării. Politicile bunăstării sunt izvorâte nu atât din preocuparea umanitară de a răspunde nevoilor populaţiei, ci mai ales ca urmare a modificărilor sociale contemporane care necesită instrumente de atenuare a conflictelor sociale.

Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul de standard de viaţă normal, decent, la nivelul unei colectivităţi. De aici decurg două precizări:

1) Conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi se referă la o stare a aspiraţiilor respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţile interne, dar şi de cele externe, de sistemul de valori al acestuia.

El este mai degrabă un concept care se referă la o stare difuză, cu posibilităţi mari de variaţii. Asupra standardului de viaţă considerat ca normal/dezirabil de o colectivitate acţionează doi factori în sensuri opuse:

pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate, care deşi nu sunt disponibile la nivel de masă, generează aspiraţii (dorinţa de a intra în posesia lor);

pe de altă parte, raritatea resurselor care acţionează în sens invers, în direcţia moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le de posibilităţile existente (constrângerile bugetare).

2) Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un volum minim de bunuri şi servicii, considerat a fi decent, normal, minimal.

Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei bunăstări colective. Aceasta înseamnă că bunăstarea colectivă a devenit o valoare centrală, dezirabilă care orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale.

În secolul XX s-au confruntat două modele radical distincte privind producerea bunăstării colective:

statul capitalist al bunăstării dezvoltat în occident pe baza unei economii de piaţă (ca o reacţia sau ca dezvoltarea inevitabilă a societăţii capitaliste din sec. XIX);

statul socialist al bunăstării apărut ca o replică a economiei de tip socialist la provocările „societăţii abundenţei”.

Ambele modele ale statului bunăstării constituie o reacţie la limitele economiei de piaţă, scopul fiind o bunăstare colectivă.

Prin urmare, politica socială are ca produs modern statul bunăstării sociale: aceste două concepte urmăresc activităţi specifice referitoare la condiţiile de viaţă ale populaţiei atât pe termen scurt, cât şi cu deschideri de perspectivă.

În producerea bunăstării, economia de piaţă acţionează prin următoarele mecanisme:

alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei către cerere;

stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţie pentru performanţă, productivitate şi creşterea calităţii muncii;

distribuirea veniturilor şi redistribuirea ulterioară a veniturilor;

orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cât mai performant.

În prezent în societăţile industriale avansate, guvernele sunt angajate într-o competiţie pe cât de strânsă pe atât de intensă. Această competiţie se poartă pentru atingerea stadiului de bunăstare şi priveşte următoarele direcţii:

satisfacerea cererii publice în creştere şi diversificare, care vizează o bunăstare înalt calitativă;

satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelurilor de fiscalitate;

menţinerea ritmului înalt de creştere economică;

creşterea şanselor electorale prin formularea unor obiective de politică socială promiţătoare.

Esenţa bunăstării este asigurată prin caracterul de „prevedere” al serviciilor publice, iar suprafaţa de întindere a bunăstării se realizează prin finanţarea serviciilor publice.

Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui complex economic-politic (statul orienta întreaga producţie în aşa fel încât obiectivele sale politice să fie prioritar realizate), în sistemul economiei de piaţă diferenţierea dintre economic şi politic în producerea bunăstării colective este deosebit de tranşantă. În aceste societăţi, bunăstarea colectivă este produsă printr-un sistem combinat de mecanisme.

Se poate vorbi de două mecanisme distincte: unul primar, prin intermediul economiei de piaţă şi altul secundar, prin mecanismele politicii sociale.

Distribuţia primară a bunăstării se realizează în cadrul şi prin piaţa economică, care reprezintă producătorul principal al bunăstării.

În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obţinute prin eforturi personale în sfera activităţii economice; cele mai multe bunuri şi servicii sunt achiziţionate de către fiecare persoană prin piaţă, prin cumpărare.

Redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunile social corective care iau în principal două forme:

- politica socială propriu-zisă, sau mecanismele statale (la nivel naţional sau local) cu caracter social;

- activităţi voluntare (non-guvernamentale) care pot fi organizate la nivel naţional sau local.

Ambele tipuri de activităţi au un element comun: nu sunt activităţi de tip economic (orientate spre profit), ci organizate în jurul unor obiective sociale, utilizând pentru atingerea lor resurse secundare, provenite prin redistribuirea resurselor primare.

Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme:

1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public: cheltuielile urbanistice, de protecţie a naturii (depoluare), infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie. De bunurile publice beneficiază în mod colectiv toţi membrii colectivităţii. De educaţie, cultură, sănătate beneficiază indivizii, dar acest consum este considerat de către societate a fi deosebit de important, fapt care generează sprijinul său social şi susţinerea materială.