Tipuri de Competențe Necesare Resurselor Umane într-o Organizație Bazată pe Cunoaștere

Societatea informaţională în care omenirea se încadrează ireversibil este definită ca o societate a cunoaşterii şi, în acelaşi timp, ca o societate a organizaţiilor (Drucker, 1992).

Organizaţiile bazate pe cunoaştere sunt actorii colectivi inteligenţi ai societăţii informaţionale şi au un rol determinant în afirmarea acesteia ca societate a cunoaşterii ; aparţinând realităţii contemporane atât în calitatea lor de mediu de activitate profesională şi managerială, cât şi în cea de obiect de cercetare ştiinţifică şi de proiect strategic, ele marchează convergenţa între două fenomene definitorii pentru natura umană - cel al cunoaşterii şi cel al organizării - într-o construcţie socială emblematică pentru ideile de competenţă colectivă, acţiune inteligentă şi performanţă durabilă.

Întemeierea pe cunoaştere înseamnă, pentru organizaţii, atingerea stadiului deplinei maturităţi, concordant cu esenţa societăţii informaţionale căreia îi aparţin. În funcţionarea unor asemenea organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin sintagma celor ”3 I”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi), învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială referitoare la cunoaştere.

Scopul prezentului studiu, reflectat şi în structura sa, constă în :

- a prezenta sintetic principalele caracteristici ale organizaţiilor bazate pe cunoaştere, atât pe coordonate conceptuale, cât şi în contextul internaţional actual ;

- a pune în evidenţă relevanţa, pentru România, a conceptului de organizaţie bazată pe cunoaştere şi căi concrete pentru operaţionalizarea lui.

I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Conceptul de organizaţie bazată pe cunoaştere îşi are originile în anii 1984-1988 şi a înregistrat, de atunci, faze succesive de cristalizare. Astfel, Huber (1984) şi-a pus în mod explicit probleme legate de natura şi proiectarea organizaţiilor ”post-industriale”, sesizând necesitatea unui model organizaţional propriu noului tip de societate ce îi succede celei industriale.

Câţiva ani mai târziu, ideea de organizaţie bazată pe cunoaştere se regăseşte în cadrul a două abordări care îi explică determinismul fie pornind de la factori tehnologici, fie de la factori organizaţionali, fiecare din ele propunând şi soluţii specifice de operaţionalizare.

De pe poziţiile promotorilor tehnologiei informatice, Holsapple şi Whinston (1987) definesc organizaţia bazată pe cunoaştere drept ”o colectivitate de lucrători cu muncă de concepţie, interconectaţi printr-o infrastructură computerizată” ; autorii consideră că existenţa unei asemenea organizaţii, prevăzută cu staţii de lucru locale, centre de suport, canale de comunicaţii şi colecţii distribuite de cunoştinţe, necesită un demers explicit de proiectare şi realizare, de natura unei informatizări avansate, cu aplicaţii ale inteligenţei artificiale.

De pe poziţiile celeilalte abordări, cea managerială, Drucker (1988) tratează firma bazată pe informaţii ca reprezentând modelul organizaţional al secolului al XXI-lea şi îi preconizează principalele caracteristici : componenţa dominată de profesionişti, numărul redus al nivelurilor intermediare de conducere ierarhică, asigurarea coordonării prin mijloace de factură non-autoritară (standarde, norme, reguli de cooperare etc.).

Diversificarea viziunilor asupra problematicii examinate a condus la un pluralism terminologic constând în utilizarea paralelă de noţiuni ca ”organizaţie centrată pe memorie” (Le Moigne, 1990, p.94), ”firmă intelectual-intensivă” (Nurmi, 1998), ”organizaţie inteligentă” (Hendriks, 1998).

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a marcat producerea convergenţei între perspectiva tehnologică şi cea managerială, prin cuplare între necesităţile organizaţiilor şi facilităţile soluţiilor de asistare informatică (Scott, 1998). După 1995 apar primele rezultate semnificative în crearea şi funcţionarea de organizaţii bazate pe cunoaştere.

Acestor dezvoltări le corespunde, în plan meta-teoretic, noua paradigmă constructivistă a organizaţiei bazate pe cunoaştere, recunoscută ca alternativă viabilă la paradigma pozitivistă tradiţională a organizaţiei bazate pe control şi autoritate (Le Moigne, 1993).