Analiza Critică a Transpunerii în Legislația Națională și în Legislațiile Statelor Membre ale Uniunii Europene a Obligației privind Evaluarea Riscurilor

Introducere

Obligaţia de a evalua a priori riscurile profesionale constituie o creaţie a Uniunii Europene rezultată din prevederile Directivei nr. 89/391/CEE privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă [4]. Această directivă, denumită Directiva-cadru, reprezintă textul generator de principii generale de protecţie a securităţii şi sănătăţii în muncă în Uniunea Europeană şi fixează, pentru ansamblul lucrătorilor, principii comune de prevenire la sursă. Domeniul său de aplicare acoperă o gamă largă de aspecte privind securitatea şi sănătatea în muncă, atât de ordin tehnic, cât şi de ordin organizaţional (organizarea muncii) şi social (relaţiile sociale).

De asemenea, Directiva-cadru defineşte o serie de obligaţii şi de proceduri, cum sunt cele vizând eliminarea pericolelor şi riscurilor asociate, informarea şi consultarea lucrătorilor, procedurile privind situaţiile de pericol grav şi iminent etc. Ea plasează evaluarea a priori a riscurilor profesionale în vârful ierarhiei principiilor generale de prevenire, demersul de evaluare debutând cu riscurile care nu au putut fi evitate.

Pentru cele 12 state membre ale Uniunii Europene la momentul adoptării Directivei-cadru (1989), data limită de transpunere a acestei directive a fost fixată pentru 31 decembrie 1992.

Trebuie subliniat faptul că o directivă europeană stabileşte numai rezultatele care trebuie obţinute într-un interval de timp dat, statelor membre ale Uniunii Europene revenindu-le sarcina de a adopta măsurile adecvate pentru transpunerea acesteia în dreptul intern. În aceste condiţii, data de intrare în vigoare, conţinutul obligaţiilor, precum şi condiţiile de implementare, pot varia de la un stat la altul.

În tabelul 1 este prezentat anul de transpunere a Directivei-cadru în dreptul naţional, pentru 15 dintre statele membre ale Uniunii Europene şi pentru România.

Tabel 1

Nr. crt. Ţara Anul

1. Franţa, Portugalia 1991

2. Belgia, Marea Britanie 1992

3. Finlanda, Irlanda 1993

4. Danemarca, Italia, Luxemburg, Olanda 1994

5. Austria, Spania 1995

6. Germania, Grecia 1996

7. Suedia 2001

8. România 2006

Analiza realizată în cadrul lucrării nu se referă la statele care au aderat la Uniunea Europeană după anul 2004, datorită absenţei informaţiilor privind modul de transpunere şi de aplicare a prevederilor Directivei-cadru în legislaţiile naţionale ale acestor state.

Pentru majoritatea statelor menţionate în tabelul 1 transpunerea prevederilor Directivei-cadru în legislaţiile naţionale s-a realizat în 2 etape, o reglementare specifică în domeniul evaluării riscurilor fiind adesea adoptată pentru completarea dispoziţiilor unei prime legi cu caracter general privind prevenirea riscurilor profesionale.

În cadrul lucrării sunt analizate şi comparate numai prevederile privind evaluarea riscurilor din legile de transpunere în legislaţiile naţionale a Directivei-cadru, nefiind tratate, decât tangenţial, aspectele de ordin practic ale demersului de evaluare a priori a riscurilor profesionale specifice fiecărui stat.

2.Tipurile de riscuri evaluate

.

Prin prevederile art. 6, paragr. 3, pct. a, Directiva-cadru stabileşte că „angajatorul trebuie […] să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă” [4]. România a transpus această obligaţie prin prevederile art. 7, alin. 4, lit. a din, Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 [20]. Nu există diferenţe între textul Directivei-cadru şi textul Legii nr. 319/2006.

O parte dintre Hotărârile de Guvern care transpun directivele derivate din Directiva-cadru conţin prevederi privind obligaţia angajatorului de a evalua anumite tipuri de riscuri specifice.

În tabelul 2 sunt enumerate Hotărârile de Guvern care conţin prevederi exprese privind evaluarea unor riscuri specifice, precizând în cazul fiecărui act normativ tipul de risc care trebuie evaluat.

La momentul actual, evaluările impuse de actele normative menţionate în tabelul 2 se efectuează sporadic, la un nivel calitativ total nesatisfăcător. În acest context, poate fi menţionat şi faptul că inspecţia muncii insistă prea puţin în controalele efectuate asupra necesităţii ca angajatorul să-şi îndeplinească obligaţiile care îi revin în ceea ce priveşte evaluarea anumitor tipuri de riscuri specifice. Situaţia menţionată anterior se datorează absenţei unor ghiduri şi instrumente practice care să-i sprijine pe angajatori în realizarea obligaţiilor legale care le revin.

Tabel 2

Nr.

crt. Actul normativ Tipul de risc care trebuie evaluat

1. H.G. nr. 1875/2005 riscul generat de expunerea la pulberea provenită din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest

2. H.G. nr. 1876/2005 riscul generat de expunerea la vibraţii mecanice

3. H.G. nr. 493/2006 riscul generat de expunerea la zgomot

4. H.G. nr. 1058/2006 riscurile specifice din atmosferele explozive

5. H.G. nr. 1092/2006 riscul generat de expunerea la agenţi biologici

6. H.G. nr. 1093/2006 riscul generat de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni

7. H.G. nr. 1136/2006 riscul generat de expunerea la câmpuri electromagnetice

8. H.G. nr. 1218/2006 riscul generat de expunerea la agenţi chimici periculoşi

Prin prevederile H.G. nr. 1048/2006 a fost introdus în legislaţia naţională un tip particular de evaluare a riscurilor. Astfel, acest act normativ conţine în Anexa 1 un tabel destinat evaluării riscurilor în vederea selecţionării echipamentelor individuale de protecţie.