Cele Două Umori ale lui Machiavelli

Cele doua “umori” ale lui Machiavelli

Indiferent de regimul politic sau de epoca, a existat întotdeauna o divizare fundamentala între cele doua clase sociale în interiorul cetatii : poporul si cei mari. În constituirea poporului un rol important l-a avut statul care, desi a servit totdeauna interesele claselor dominante, a fost influentat în mare masura de “cei multi”, de acele mase populare. Una dintre temele predilecte si cel mai des întâlnite în gândirea marilor filosofi este modul în care cele doua grupuri au influentat situatia politica a vremii, precum si raporturile pe care acestea le stabileau cu reprezentantii conducerii statului.

Pornind de la constatarea ca o istorie a ideilor politice devine imperativa numai începând cu modernitatea pentru ca aceasta se raporteaza diferit la fundamentele filosofiei clasice, Leo Strauss îl plaseaza pe Machiavelli ca un continuator al traditiei aristotelice. Atât Machiavelli cât si Aristotel elaboreaza teorii cu privire la binele comun al societatii.

Cel dintâi autor care are “o constiinta de sine moderna“ sau care marturiseste sentimentul de a trai “experienta sa moderna” evocata de Pierre Manent a fost, neîndoielnic, Machiavelli (1469-1527) asa cum ne-o arata dedicatia Principelui sau, unde “lunga experienta a lucrurilor moderne” e distinsa de “lectura neîntrerupta a celor antice”.

Prin triumful spiritului democratic, autorul florentin distingea, de altfel, în capitolul al IX-lea al operei sale capitale, doua umori diversi, pe care, credea el, oricine le poate descoperi daca urmareste cele doua grupuri principale existente într-o cetate: aceia care pot actiona asuprindu-i pe ceilalti prin libera afirmare a patimilor si poftelor lor, pe care îi numeste cei puternici, si aceia care sufera asuprirea acestora si se tem de ei. Machiavelli deosebeste limpede poporul, care nu vrea sa fie asuprit, si pe cei mari, care vor sa porunceasca si sa asupreasca; iar cele doua categorii pe care le opune astfel una alteia sunt burghezia în ascensiune si feudalitatea.

O conceptie asemanatoare celei elaborate si argumentate de Machiavelli se regaseste si la filosoful antic Aristotel. Astfel poate fi comparat capitolul IX din Principele cu cartea III din Politica lui Aristotel. Cartea din Politica este o modalitate de dialog între popor si cei mari, între democrat si membrii oligarhiei. Demersul lui Aristotel arata ca pretentia democratului de a guverna, precum si cea a oligarhiei, au argumente serioase în favoarea lor si ca, într-o cetate bine organizata, vor trebui satisfacute revendicarile fiecaruia dintre cele doua modele de organizare politica. El mai arata ca, potrivite si chiar adaugate una la cealalta, aceste doua revendicari nu înfaptuiesc dreptatea. Considerentelor de libertate, egalitate si bogatie trebuie sa li se adauge cele de virtute sau de excelenta. Cu alte cuvinte, el arata cum fiecare revendicare a corpului social, oricât de partiala ar fi, vizeaza justitia sau binele care constituie scopul corpului politic, fiind o parte a acestuia. În descrierea lui Machiavelli, fiecare element al cetatii se repliaza pe “umoarea” sa; în cea a lui Aristotel, fiecare “umoare” pastreaza un punct de contact cu binele.

Desigur, exista un element al cetatii machiavelliene a carui umoare poate fi considerata, într-un anumit sens, “buna”: poporul. Dorinta sa este finalmente inocenta: el nu vrea sa fie oprimat. Machiavelli merge chiar pâna la a-i lauda “onestitatea”, cel putin relativa: dorinta (sau scopul) poporului este mai onesta decât cea a celor mari. Dar este vorba de o bunatate în întregime pasiva sau negativa. În cetatea lui Machiavelli, binele nu se întâlneste decît sub forma mutilata a inocentei poporului. Devalorizând radical pretentiile celor mari la “virtute” si facând din popor suportul singurei “onestitati” care poate fi întâlnita în cetate, Machiavelli este primul gânditor democratic. Dupa Machiavelli, principele care va sti sa se sprijine pe popor împotriva celor mari, fara a-si confunda interesul sau punctul de vedere cu cele ale poporului va avea sansa sa instaureze o ordine prestabilita .

Este usor de observat legatura între insistenta asupra raului în politica si afirmarea bunatatii sau onestitatii poporului. Daca actiunea politica nu este orientata spre un bine, sau, daca nici o actiune umana nu are un scop intrinsec bun, întreaga bunatate a lumii se reduce la pasivitatea inocenta a celor care în mod obisnuit nu actioneaza, în termeni politici: la popor.

Machiavelli observa ca oamenii sunt ambitiosi si banuitori. Ei se comporta astfel fie din dorinta de a dobândi putere, si atunci sunt ambitiosi, fie din vointa de a se feri de asuprire, si atunci sunt fricosi si banuitori. Pesimismul cuprins în aceste constatari este rezultatul unei analize lucide a raporturilor dintre oameni, pe care autorul le reduce la continutul lor esential : exercitarea puterii si suportarea ei, asuprire si teama de asuprire. Caracterizarea celor doua clase adverse oglindeste raporturile lor: de o parte, asuprirea feudala, de alta parte, teama de asuprire a burgheziei italiene care nu a atins maturitatea necesara pentru a se angaja într-o lupta deschisa contra dusmanului de clasa, de care se apara prin banuiala si viclenie.

Pentru Machiavelli, înfruntarea acestor doua înclinatii explica felul în care se constitue acele principate care nu sunt cucerite prin crime ori alte violente, sau, cu termenii sai, explica în ce fel are loc “transformarea unui cetatean în principe […] prin favoarea de care se bucura din partea concetatenilor sai”: “Într-adevar, se întâlnesc în orice cetate aceste doua înclinatii diferite si ele se nasc din faptul ca poporul nu vrea sa fie nici guvernat si nici asuprit de cei mari, pe când cei mari vor sa guverneze si sa asupreasca poporul. Iar din aceste doua umori diferite, se naste în orice stat unul din cele trei efecte ale lor, si anume principatul, libertatea sau abuzurile de tot felul.”

Este recunoscuta superioritatea poporului, respectiv burgheziei în ascensiune, asupra clasei feudale. Criteriul de judecata este scopul urmarit de fiecare din cele doua clase dusmane. Luptând pentru libertate, adica împotriva asupririi care poate fi a celor mari sau a unor ocupanti straini, poporul lupta pentru un scop care este “mai cinstit decât al celor mari”.

Istoria antica si moderna precum si istoria contemporana înfatiseaza o lupta neîncetata între popor si asupritori, pe care scriitorul o înregistreaza si o comenteaza în favoarea poporului. Continutul ideii luptei de clasa la Machiavelli arata ca lupta neîncetata dintre nobilime si plebe a întretinut libertatea în Roma antica. Aici se formuleaza totodata o idee de baza pentru gândirea lui Machiavelli, anume ca antagonismele de clasa determina legiuirile noi în favoarea libertatii: “Eu spun ca aceia care condamna luptele dintre nobili si plebe dezaproba pare-se acele lucruri care au fost prima cauza datorita careia Roma si-a pastrat liberatea, si iau în seama mai mult zarva si strigatele produse de aceste lupte decât efectele bune pe care ele le determinau“ (Opere p.101). El arata ca rolul poporului în istorie ca purtator al progresului, întelegând prin “popor” paturi largi orasenesti: “Iar dorintele popoarelor libere rareori sunt daunatoare libertatii deoarece ele se nasc sau din faptul ca popoarele respective sunt asuprite, sau din banuiala lor ca vor fi asuprite” (Opere p.102). În aceasta forma îi apare scriitorului lupta de clasa, pe care dat fiind istoria de pâna atunci a omenirii, o socoteste drept o caracteristica permanenta a societatii.