Conflictul Interetnic din Belgia - Conflictul Flamando-Valon

Conflictul interetnic din Belgia: conflictul flamando-valon

Belgia este o federație compusă din comunități și regiuni. Comunitățile sunt franceza, flamanda și germanofona, iar regiunile sunt walona, flamanda si bruxelleza. Fiecare comunitate are un Parlament și un Guvern propriu. Belgienii sunt egali în fața legii, libertatea individuală fiind garantată. Federația este un Stat compus din mai multe colectivități politice cărora ea se suprapune. Constituția federală distribuie competențele dând Federației puteri depline în materie diplomatică, monetară și de apărare, creându-se astfel unitate în diversitate. Belgia a devenit un stat independent în 1830 după o revoluţie încununată cu succes împotriva regelui danez, care fusese din 1815 suveranul Regatului unit al Ţărilor de Jos. Principalele minorităţi ale Belgiei sunt flamanzii, valonii și germanii. Flamanzii sunt un popor olandez care vorbesc limba flamandă și trăiesc în Flandra, reprezentând jumătatea nordică a Belgiei: valonii vorbesc limba franceză și trăiesc în Valonia, situată în jumătatea sudică a Belgiei iar în estul Valoniei se află o comunitate germanofonă.

Flamanzii nu se consideră olandezi, iar valonii nu se consideră francezi, ambele comunităţi având identităţi foarte accentuate. Tony Judt, citat în Lettre Internationale, arată însă motivele principale care au făcut ca Belgia să nu se dezintegreze: regalitatea, o stabilă monedă unică, nivel de trai foarte ridicat. Cântărind avantajele şi dezavantajele cetăţenii belgieni vor arăta, bineînţeles, “dorinţa şi nevoia de a trăi împreună şi de a apăra o ţară unde se trăieşte mai bine decât în multe altele”. În Belgia complicaţia stă în împărţirea lingvistică bipolară, astfel încât “fiecare dintre cele două comunităţi lingvistice se teme să nu fie dominată de cealaltă: belgienii vorbitori de limbă franceză sunt speriaţi de superioritatea numerică a flamanzilor, iar flamanzii se tem şi se simt iritaţi de dominaţia economică şi culturală a segmentului francofon”. Prima lege lingvistică din 1873 a introdus olandeza în procedura penală din Flandra; o lege din 1889 prevedea ca publicarea viitoarelor acte ale parlamentului să fie făcută în limbile franceză şi olandeză. Cu toate acestea, până în 1930, nu a existat în Belgia nici o universitate cu predare în limba olandeză. Rezultatul acestei politici a fost acela că în jurul anului 1930 situaţia lingvistică din Belgia era în linii mari cea prezentată în cele ce urmează. Aristocraţia vorbea franceza şi nu cunoştea nici olandeza, nici dialectul flamand. Acelaşi lucru era în general adevărat şi în ceea ce priveşte oamenii de condiţie bună din oraşe, cu excepţia faptului că ei aveau în general o cunoaştere rudimentară a limbii olandeze flamande.

În Belgia dominaţia economică a francofonilor a provocat nemulţumiri din partea comunităţii flamande. Ulterior, avântul economic al Flandrei început în urma descoperirii zăcămintelor de cărbune şi susţinut de investiţiile străine, care în perioada 1959-1972 constituiau 60% din totalul investiţiilor străine în Belgia, a provocat temeri din partea comunităţii francofone. Structura regională a economiei a fost unul din factorii ce au determinat evoluţia Belgiei spre sistemul federal.

Formula federală se pretează foarte bine la faptul că diviziunea etnică, dar, nu mai puţin important, şi diviziunile religioasă şi ideologică se suprapun celei teritoriale. Linia de demarcaţie a subiectelor federaţiei actuale corespunde frontierelor lingvistice. Astfel, comunitatea flamandă este grupată în Flandra Occidentală, Flandra Orientală, nordul Brabantului, Limburg şi Anvers numite toate Flandra, iar comunitatea francofonă este grupată în provinciile Namur, Hainaut, Liege, Luxemburg şi sudul Brabantului numite la un loc Valonia. Flandra este în mare parte catolică în timp ce Valonia este predominant liberală şi socialistă.

Belgia se caracterizează prin organizarea a trei comunități și a trei regiuni dotate cu o importantă autonomie internă, printr-o structură politică fundamentală pe regiunile lingvistice și o evoluție a transferului puterilor de stat în profitul comunităților și regiunilor. Jean Stengers afirma că ea pare a fi parcurs toate etapele istorice ale unui stat-națiune european: unitate cucerită prin lupta pentru independență, unificare obținută prin sufragiul universal și industrie modernă, dovezi de patriotism în cele două războaie mondiale, regionalizarea și disocierea lingvistică și comunitară.

Belgia este unul dintre statele europene care propune un model de federație în care logica și practicile consociaționale reușesc să acomodeze cerințele celor trei mari grupuri lingvistice ce îl compun: francezi, olandezi și germani. Formarea statului federal începe în anul 1963, când se fixează granițele lingvistice ale celor trei teritorii care îl compun. Tot în această etapă are loc fenomenul de împuternicire a grupurilor lingvistice, prin conferirea drepturilor ca în acele localități unde numărul lor depășește 30% din locuitori, ele să poată folosi limba maternă în interacțiunea cu autoritățile administrației publice. Limba uzitată în întrunirile Consiliilor locale este cea a regiunii, cu excepția Bruxelles-ului unde bilingvismul este acceptat ca normă. Adoptarea Constituției din 1970 aduce un plus de recunoaștere formală, prin stipularea existenței celor trei regiuni și a specificității lingvistice a comunităților care le compun (olandeză în regiunea flamandă, franceză în regiunea valonă și bilingvă în aria Bruxelles-ului). Un alt indiciu al principiilor consensuale pe care se întemeiază acest act îl constituie introducerea obligației de a avea un număr egal de ministere vorbitoare de limbă franceză și olandeză în guvernul federal. Astfel, ambele grupuri lingvistice reprezentate în guvernul federal dispun de drept de veto, exercitând o influență egală în procesul de luare a deciziilor. O altă formă a interesului de a asigura o reprezentare echilibrată a intereselor lingvistice în Parlamentul federal constă în traducerea tuturor textelor legislative în ambele versiuni, olandeză și franceză. Anul 1980 permite grupurilor lingvistice din regiunea flamandă și valonă să-și înceapă propriul proiect de construcție instituțională, prin crearea de organizații de tip parlament local și guvern. Noile organizații au dreptul de a emite decrete cu aplicabilitate în întreaga regiune. În zona Bruxelles-ului, acest proces de dezvoltare instituțională începe mai târziu, în 1988, în a patra fază de formare a statului federal. La începutul anului 1990, Belgia dispune deja de toate structurile funcționale a unei federații (revizuirea Constituției adoptate în 1993).