Echilibrul European de Putere (1648-1848)

Perioada cuprinsa intre anii 1648 si 1848 este extrem de importanta in modelarea sistemului politic modern. Anul 1648 marcheaza sfarsitul Razboiului de 30 de ani, razboi al Imperiului Habsburgic impotriva principilor germani protestanti. Desi este considerat ca fiind un razboi religios, al Contrareformei, se distanteaza de problema religioasa prin afirmarea, in final, a principiului guvernamantului de natura laica si recunoasterea in tratatele westfalice a unui sistem european format din state suverane, depasindu-se astfel, cel putin formal, modelul Imperiului Universal. Cealalta coordonata temporala importanta o reprezinta revolutia burgheza de la 1848, care, desi suprimata de catre marile puteri, reprezinta o premisa vitala in afirmarea ulterioara a statelor-natiuni.

In studiul modalitatii in care s-a format si s-a conturat echilibrul de putere in aceasta perioada trebuie intelesi factorii care au determinat cresterea si descresterea puterii unor state, precum si schimbarea relatiilor de putere dintre marii actori. Factorii care determina stabilirea acestui echilibru sunt numerosi si vin din cele mai variate zone. De asemenea, un alt aspect important de urmarit este felul propriu-zis in care se formeaza echilibrul: ca rezultat al unei serii de politici atente ale unor diplomati si monarhi, politici ce fac parte dintr-un sistem coerent de gandire, sau ca stare de lucruri inevitabila, ce se formeaza de la sine, datorita puterii comparabile a actorilor principali.

Pentru a trata subiectul echilibrului puterii trebuie intai definita “puterea”, precum si in ce anume consta ea. Dintre paradigmele referitoare la sistemul international, paradigma realista prezinta cea mai clara definitie, care este de asemenea si cea mai folositoare din punct de vedere istoric, explicand cel mai bine comportamentul statelor. Astfel, din perspectiva realismului clasic, reprezentat de Hans J. Morgenthau, puterea se defineste ca fiind capacitatea de a influenta comportamentul celorlalti actori ai scenei internationale, folosindu-se de conceptul de “interes definit ca putere” . Politologul Robert A. Dahl a definit puterea in termeni asemanatori, accentuand puterea unui stat de a actiona asupra altuia, determinandu-l sa faca lucruri ce in absenta acestei actiuni nu le-ar face. De asemenea, trebuie retinuta distinctia care se face intre “putere” (ca o stare de lucruri in sine, un tip de relatie intre actori) si “forta” (ca exprimarea acestei puteri prin mijloacele specifice).

Elementele constitutive ale puterii propuse de diferiti autori realisti fac ca puterea sa para mai concreta, mai masurabila si previzibila, bazandu-se pe detinerea unor elemente mai mult sau mai putin palpabile. Astfel, se face o distinctie mai stiintifica decat cea bazata pe perspectiva comportamentala a actorilor. Elementele constitutive ale puterii definite de Morgenthau sunt: geografia, resursele naturale, capacitatea industriala, pregatirea militara, populatia, caracterul national, moralul national, calitatea diplomatiei si calitatea guvernarii. Aceasta impartire nu este definitiva, alti autori preferand sa restranga numarul elementelor la cateva care inglobeaza de fapt aceleasi elemente definite de Morgenthau. Diferitele impartiri nu ne intereseaza in mod special in tratarea acestui subiect, fiind mai mult o problema de metodologie. In schimb, ceea ce este important este maniera in care aplicam aceste elemente definite in a doua jumatate a secolului al XX-lea puterilor din perioada istorica pe care o luam in considerare. Un lucru important cu privire la elementele puterii este relativismul lor. Este o greseala evidenta sa consideram ca detinerea unuia dintre elementele puterii va asigura o pozitie avantoajoasa pe scena internationala. Insa o alta greseala este a crede ca detinerea la un moment dat a tuturor elementelor va determina mentinerea puterii unui stat pe o perioada indelungata de timp. Elementele puterii au o dinamicitate aparte, astfel incat datorita evolutiei tehnologice si nu numai, nu exista o formula care sa asigure o pozitie vesnica de putere. In ceea ce priveste trecutul, ne putem folosi de elementele definite de Morgenthau pentru a incerca sa intelegem schimbarea relatiilor de putere intre statele europene in perioada 1648-1848. Dar mai intai sa analizam fiecare element in parte pentru a vedea in ce masura se aplica situatiei respective.

Geografia este un element de putere ce se aplica oricarei perioade istorice. In intervalul luat in considerare, pozitia geografica este importanta in contexul in care puterea maritima capata importanta, si o parte tot mai importanta din lupta pentru putere dintre statele europene se duce pentru colonii. Astfel, putem observa cum o pozitie cu iesire la Ocenul Atlantic este un atu pentru state precum Portugalia, Spania si Marea Britanie. La polul opus, lipsa unei flote rusesti este vazuta ca un mare dezavantaj de catre Petru cel Mare, consecinta directa a pozitiei continentale a Rusiei. Alte puteri continentale, ca Austria de exemplu, au o lipsa pe care incearca sa o compenseze prin detinerea de teritorii cu iesire la mare, precum Tarile de Jos. Pozitiile geografice ale Austriei - ca putere continentala, si a Angliei - ca putere martitima au constituit baza pentru o colaborare de lunga durata intre aceste state, colaborare bazata, de fapt, pe lipsa unor interese conflictuale.

Discutia cu privire la resursele naturale este extrem de complexa, si ma voi margini la a spune ca acest element nu este universal, in sensul ca importanta unor resurse creste si descreste in stransa legatura cu dezvoltarea tehnologica a vremii.

Al treilea element, capacitatea industriala, este unul de maxima importanta in perioada contemporana, dar nu este foarte relevant pentru perioada studiata, deoarece industrializarea nu se face simtita decat in Anglia la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in Franta si in statele germanice la cateva decenii dupa Revolutie, iar in restul Europei mult mai tarziu.

Pregatirea militara este un element al puterii valabil in perioada la care ne referim, jucand un rol extrem de important in cresterea puterii Frantei, sau mai bine zis in descresterea puterii Austriei. Aceasta din urma culmineaza cu infrangerea in 1866 in fata armatelor prusace cu o pregatire militara net superioara.

In ceea ce priveste populatia, limitarile erau mai accentuate in trecut, caci din moment ce comertul nu era atat de dezvoltat ca in ziua de astazi, o populatie prea mare intr-un stat ce nu are resursele naturale sa ii asigure hrana putea fi o problema. Pe de alta parte, in caz de razboi, un stat cu o populatie mai mare va fi mai puternic, caci poate mobiliza un numar mare de oameni. Acest aspect a capatat importanta dupa Revolutia Franceza, momentul in care s-au inlocuit armatele de profesionisti cu cele nationale. Tot dupa Revolutie s-a afirmat si caracterul national. Desi acesta nu a capatat suficienta importanta pentru a fi considerat generator de putere decat mult mai tarziu, Revolutia Franceza l-a format si s-a folosit de el, iar anul 1848 a fost ulterior considerat ca marcand afirmarea acestuia ca element al puterii. Caracterul national nu poate fi considerat sursa reala de putere decat intr-un sistem international format din state-natiuni. In mod similar, moralul national nu poate fi luat in considerare decat in contextul statelor-natiuni, caci pentru a face apel la acest element al puterii trebuie sa fie deja fundamentat un sentiment national, care apare in Franta pentru prima oara, si mai tarziu in restul Europei. Cu toate acestea, in contextul Revolutiei Franceze se poate vorbi de un moral national in lipsa statelor-natiuni. Existenta acestuia in interiorul moharhiilor absolutiste sprijina caracterizarea facuta de unii istorici Revolutiei, ca fiind o Revolutie a intregii lumi occidentale: