Edward Hallett Carr și Raportul dintre Moralitate și Politica Externă

Gândirea politică este influenţată de contextul istoric în care este formulată. După al doilea război mondial, când disciplina relaţiilor internaţionale a devenit în mare măsură o ştiinţă americană, realismul s-a dovedit a fi principala ei şcoală de gândire, de la care au pornit diferite orientări critice. Cu toate acestea, originile disciplinei ca instituţie academică independentă pot fi regăsite mai timpuriu. Începutul relaţiilor internaţionale nu este legat de fapt de realism, ci de idealism, carer era la rândul său o reacţie împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea.

”Primul război mondial a însemnat prăbuşirea concertului european, care se baza pe o politică a balanţei de putere, condusă de o diplomaţie aristocratică. Amploarea distrugerilor şi a crimelor din timpul primului război mondial, precum şi folosirea fără scupule a armelor de ucidere în masă (gaz) au determinat regândirea din temelii a rolului diplomaţiei, dar şi a războiului şi a cauzelor sale generale.”

Pe plan politic, valul schimbării modului de gândire a început cu preşedintele American Woodrow Wilson, conducătorul singurei naţiuni care a ieşit din război nevătămată, ba chiar mai puternică decât era în vara lui 1914. Într-o vreme în care Europa nu mai era capabilă să-şi controleze destinul, sfârşitul războiului însemna pentru SUA începutul, încă ezitant, al exercitării unui rol internaţional important. Preşedintele Wilson a devenit cel mai fervent susţinător al noii diplomaţii. Noua politică atenta la întâietatea şi independenţa tradiţională a politicii externe faţă de cea internă. Ea redefinea înţelesul şi scopul politicii externe, şi însăşi modalitatea de a concepe relaţiile externe.

”Disciplina relaţiilor internaţionale s-a născut cu această preocupare normativă pentru înţelegerea războiului şi a păcii. Perioada idealistă interbelică a relaţiilor internaţionale a fost marcată de emergenţa criticii realiste şi a disciplinei relaţiilor internaţionale, aşa cum o cunoaştem de astăzi.”

Dezbaterea între idealism şi realism este considerată prima dezbatere din relaţiile internaţionale. Dar ea înseamnă mai mult decât atât: realismul îşi derivă logica internă din opoziţia constantă faţă de un idealism adesea idealizat. R.N. Berki (1981) şi Martin Griffiths merg chiar până la a susţine că ”realismul constă pur şi simplu în susţineri negative” . Într-adevăr filosofic, realismul nu poate fi conceput în afara raportului său cu o poziţie idealistă anterioară, poziţie profund îndatorată universalismului illuminist şi teoriei politice a democraţiei.

Totuşi, această primă dezbatere este parte integrantă a gândirii realiste şi ca atare este relevantă pentru multe dintre dezvoltările ulterioare ale disciplinei. Pentru cineva care urmăreşte să elucideze poziţia realistă din interior, a-şi începe discursul despre evoluţia realismului cu o discuţie asupra crizei idealismului nu este doar o convenţie, cu un imperative logic.

Principalii fondatori ai noii discipline, E.H. Carr şi Hans J. Morgenthau, reprezintă expresia clasică a acestui realism înnăscut din anti-idealism. Poziţia realistă a lui Carr, uneori mai atenuată, a avut mai puţin success decât Politics Among Nations a lui Morgenthau, care a devenit textul paradigmatic al ştiinţei sociale americane în formare.

”Idealismul dorea să evite recrearea condiţiilor care au condus la un război pe care nimeni nu l-a vrut (cel puţin în felul în care s-a desfăşurat). Realiştii erau de asemenea motivaţi de dorinţa limitării fenomenului războiului, deşi ei au susţinut că războiul este uneori un mijloc necesar al politicii externe. Idealismul şi-a asumat principiul care a stat la baza diplomaţiei secolului al XIX-lea, anume moderaţia, şi a încerat să o aplice într-un nou context, în care războiul nu mai era considerat un mijloc politic acceptabil.”

Sesizând limitele idealismului, E.H. Carr în lucrarea sa de referinţă The Twenty Years Crisis, a criticat vehement aerul utopic ce se degajă în jurul teoriei idealiste, fiind considerat puntea de legătură către realismul fundamentat teoretic, de către un alt mare reprezentant al acesteia teorii Hans Morgenthau. Deşi, în prima ediţie a cărţii, apărută în 1939, Carr nu a fost suficient de categoric în a condamna politica conciliatoristă a Marii Britanii, iar în ediţia a doua, care a fost publicată în 1946 nu a reuşit să acrediteze realismul ca o nouă teorie, lucrarea, cu toate elementele sale contradictorii a stat la baza primei mari dezbateri şi celor care au urmat în domeniul relaţiilor internaţionale. Contestând existenţa unei armonii universale, Carr a relevat trei neajunsuri majore ale idealismului: motivaţia este apreciată ca fiind prioritară faţă de interese, etica faţă de politică şi teoria faţă de practică. Una din principalele idei promovate de Carr este că politica nu poate fi analizată pe baza unui program anterior, ci numai pe baza rezultatelor ei actuale, prin urmare realismul înseamnă cercetarea consecinţelor şi apoi construieşte argumentele teoriei. De aici rezultă şi opinia lui Carr, că în analiza şi acţiunea politică trebuie să se plece de la este lumea şi nu de la ar trebui să fie, aşa cum se încerca să fie proiectată de idealişti. Din moment ce valorile sunt derivate din putere, iar etica din politică, înseamnă că armonia intereselor nu este altceva decât o reprezentare a configuraţiei puterii, care în ultimă instanţă face ca propriile interese ale grupului dominant să fie extrapolate la nivelul întregii comunităţi: