Elementele modelului strategic de apărare - considerații privind războiul întregului popor în timpul războiului rece

Concepţia strategică politico-militară afirmă în general importanţa poziţiei geografice a statului în chestiune, a capacităţilor sale militare în termeni de unităţi active ori de prima categorie, a cheltuielilor militare, a relaţiilor cu aliaţii săi, cu posibilii inamici şi a relaţiilor ierarhice în subsistemul sau de relaţii internaţionale. Dintr-o astfel de perspectivă, împartăşită de către analiştii politici şi militari occidentali în perioada Războiului Rece, Romania figureaza ca fiind un aliat destul de nesemnificativ al sovieticilor.

Prestigioasa publicaţie a Institutului pentru Studii Strategice - The Military Balance - prezintă modestia forţelor armate romane ce au ramas limitate chiar şi după invazia Cehoslovaciei. Ar trebui să privim aceasta desfăşurare de forte drept o dezvoltare semnificativă a capacitaţilor existente la sfarşitul celui de-al doilea război mondial. Fortele române au început să adopte organigramele, gradele, manualele tactice si metodele de instruire sovietice imediat după sfârşitul razboiului, din motive politice acoperite de realitate, în definitiv Armata Roşie infransese aproape singura fortele continentale ale Germaniei naziste. Romania adopta regiunile militare ca forma de organizare teritorială a armatei (eşalonul armata se va reinfiinta de-abia în 1960), sistemul de propaganda politică şi locţiitorul politic al comandantului unitatii, toate tendinte institutionale sovietice. Diviziile, corpurile de armată şi regiunile militare au adoptat schemele de organizare sovietice. Chiar dacă ulterior şi-au schimbat numele, devenind mari unităţi de tancuri şi de mecanizate, cele doua divizii de voluntari romani formate pe teritoriul Uniunii Sovietice in timpul razboiului, "Tudor Vladimirescu-Debretin" si "Horia, Cloşca şi Crişan", au dus o actiune de pionierat in acest domeniu. O analiza a biografiilor tuturor sefilor de stat major ai armatei romane, din 1951 pana chiar in 1989, arata ca acestia au activat in sau chiar au comandat aceste divizii sau urmasele lor.

De-a lungul celor două decade ce au urmat invaziei Cehoslovaciei, deşi o modernizare normală a echipamentelor era in desfasurare, insa intr-un ritm lent, fortele armate romane nu au crescut semnificativ. In vara lui 1988, secretarul general al Partidului Comunist Roman stabilea structura fortelor armate romane la 18 mari unitati, din care 14 divizii. Dotarea militara completa, niciodata atinsa, ar fi presupus existenta a 450 de avioane, 380 de elicoptere, 85 de instalatii de rachete tactice, 4.500 de tancuri, 6.500 de instalatii de artilerie si rachete antitanc, 5.500 de masini de lupta ale infanteriei etc. Astfel, nu este o surpriza sa observam ca analistii occidentali, in general, nu luau in considerare capacitatile militare romanesti. Intr-adevar, daca am compara datele de mai sus cu celelalte forte ale Pactului de la Varsovia, rezultatul ar fi descurajant. In acelasi an, 1988, numai Uniunea Sovietica avea desfasurate in Europa de Est circa 30 de divizii de prima mana, tancuri si infanterie mecanizata, sustinute de inca 20 stationate pe teritoriul URSS, cat si 10 brigazi aeropurtate si Armata a 40-a complet mobilizata in Afganistan. Chiar si ceilalti membri ai Pactului de la Varsovia puteau desfasura inca din 1969 mai mult de 50 de divizii de tancuri si de infanterie mecanizata. S-ar putea argumenta pe buna dreptate ca, desi numarul diviziilor de prima categorie ale armatei romane nu este foarte impresionant, macar acestea erau echipate cu unul dintre cele mai grele si mai puternice tancuri din cadrul Pactului de la Varsovia, M-77 (o versiune modificata a tancului sovietic T-55). In replica, insa, se poate spune ca numarul acestor tancuri era foarte mic, in jur de 200, si ca efectivele unei divizii de tancuri inca se bazau pe modelele depasitele T-34 (85) si pe T-54. Mai mult, implicarea tot mai mare a Armatei in cadrul activitatilor economice, in special in constructii si agricultura, va diminua si mai puternic posibilitatea de a avea o forta armata bine pregatita. Cei mai multi dintre soferii din cadrul armatei romane erau considerati calificati dupa numai 100 km de sofat, atat din cauza lipsei de combustibil ce a aparut in urma crizelor petrolului, cat si din cauza ca acestia trebuiau introdusi rapid in cadrul activitatilor economice. Degradarea nu putea sa scape oficialilor romani si comandantilor militari. In vara lui 1989 erau sesizate lui Nicolae Ceausescu scaderea pregatirii de lupta la tragerile cu armament de pe tanc sau cu armament de infanterie, abateri grave disciplinare ale trupelor de graniceri (chiar treceri frauduloase ale frontierei de catre comandantii pichetelor de graniceri), insuficienta pregatire a cadrelor aviatiei, acte de indisciplina in activitatile de securizare a armamentului si munitiilor de artilerie. Doar in trupele de securitate erau raportate rezultate ceva mai incurajatoare. In aceste conditii, reducerile de pana la 50% propuse in cadrul negocierilor de la Viena din 1989, privind reducerea fortelor conventionale in Europa, puneau probleme si mai serioase fortelor armate romane, si asa slabite de nivelul redus al pregatirii, moralului si dotarii cu armament.

A mai ramas doar putin spatiu de manevra pentru cei care inca mai sustin ca armata romana ar fi putut fi un factor militar important in mediul strategic european. Chiar si dupa ceea ce este in general considerat a fi punctul de cotitura in relatiile romano-sovietice, mai precis perioada intre 1964 si 1968, nu se poate observa o crestere a investitiilor in mijloacele militare menite a apara tara. Cheltuielile militare au fost sensibil reduse in anii saptezeci, atat luate separat, cat si comparate cu cheltuielile guvernamentale sau cu produsul national brut. Chiar daca cheltuielile militare ale anilor optzeci par a reprezenta o parte mai mare din cheltuielile guvernamentale, acest fapt se datoreaza reducerilor bugetare in cazul altor sectoare ale economiei. Se estimeaza ca aceste cheltuieli militare se ridicau la nivelul de 5,7-6% din PNB in perioada 1975-1985. In termeni de performanta militara, care este in general corelata cu capacitatea de a sustine forte pe campul de lupta, Romania se plasa, alaturi de Ungaria, la periferia Pactului de la Varsovia.