Importanța Creștinismului în Desăvârșirea Identității Spirituale Europene

Încă de la începutul creaţiei sale ca fiinţă raţională, omul a pus religia la baza existenţei şi a cunoaşterii sale naturale şi supranaturale, făcând ca sentimentul religios să fie indispensabil de-a lungul întregii istorii a omenirii. Atitudinea sa o găsim justificată în afirmaţia părintelui D. Stăniloaie care vorbind despre religie, o considera „cea mai pasionată năvală a fiinţei spre realitate spre principala realitate Religia, spre deosebire de orice altă îndeletnicire a spiritului uman, chiar de filosofie, revendică omul întreg şi pune sub o lumină a ei, sub gândul la Dumnezeu, toată fiinţa umană şi toată viaţa colectivităţilor”

Prin intermediul credinţei, el a ajuns la cunoaşterea deplină a realităţii, întrucât „Credinţa este cea mai profundă realitate a fiinţei umane şi cel mai sigur semn al unei obiectivităţii Transsubiective, dar în acelaşi timp ea nu poate exista, fără această obiectivitate, deci fără Revelaţie. Ea este o realitate umană şi divină în acelaşi timp. Ea are un caracter bipolar, în existenţa ei, incluzânudu-se realitatea Revelaţiei”

Din aceste afirmaţii, putem concluziona faptul că umanitatea nu este posibilă fără credinţă şi nici credinţa fără Revelaţie. Orice încercare de a exlude aceste două valori din existenţa umană invocând pretextul libertăţii şi al bunăstării va conduce în mod inevitabil la eşecul total al acesteia.

Pornind de la afirmaţia că un om preţuieşte ca şi un popor atât cât a înţeles din Evanghelie, intrăm în sfera semantică a noţiunii de cultură, care se confruntă cu aceleaşi suprimări impuse de noul concept al modernismului mondial: globalizarea, care cu greu va fi acceptată de un ins sau de un popor care ştie că menirea unui neam e de a avea o cultură a sa cu caractere specifice. Astfel, el ar putea dispărea fără nici o pierdere. În această simfonie atât de bogată a civilizaţiei, fiecare popor trebuie să-şi aducă nota sa, o notă intensă sau slabă, dar care să nu semene cu celelalate, căci numai atunci a nimicii un popor este o crimă când în el nimiceşti geniul unei rase capabile de a contribui cât de puţin la propăşirea sau chiar numai la varietatea civilizaţiei, sau, cum susţine A.V. Lunacearski, că „la un popor cultura este aproape singura lui raţiune de a trăi neatârnat”

Religia, afirma Arnold Toynbee, cunoscutul istoric englez şi filosof al istoriei, este „afacerea serioasă a rasei umane” Religia e un fenomen universal şi constituie cea mai veche formă de manifestare a umanului în lume şi în raport cu lumea ( cu creaţia, cu natura), şi cu o putere superioară ( supranaturală). Nu există comunitate care să nu se fi manifestat în plan religios. De la primele comunităţi umane cunoscute, sacrul şi religia au fost prezente în viaţa oamenilor. Religia face parte din natura umană; ea ne relevă o dimensiune profundă – cea mai profundă din câte se cunosc – a fiinţei şi a fiinţării umane. La această dimensiune se referă, se pare, Eclesiastul atunci când afirmă că „ Dumnezeu a pus în inima omului până şi gândul veşniciei”.( Eclesiastul 3:11).

Chiar şi Freud, un spirit antireligios declarat, care afirma că religia este o iluzie, recunoştea pe de altă parte, că religia reprezintă „împlinirea celor mai vechi, mai puternice, mai urgente dorinţe ale omenirii”

În cadrul spaţiului european se încearcă o uniformizare a culturii, dar nu din dorinţa de a proteja valorile care o definesc, ci din anumite motive ce ţin de interesul material şi economic al unei oligarhii care refuză să cunoască cadrul de valori culturale şi religioase unanim acceptate, pentru care valorile morale sunt inexistente, ceea ce face ca oferta lor să conducă la o decadenţă totală după cum avertiza şi celebrul pedagog J. H. Pestalozzi: „Cultura morală, ce face pe om stăpân pe instinctele sale animalice, e scopul cel din urmă al vieţii istorice a omenirii. Egoismul, în care fiecare om priveşte pe celălalt ca hrana sa, ca mjloc pentru poftele sale şi pentru interesele sale, iar nu ca făptură independentă, e izvorul obştesc al demoralizării” Acest fenomen mondial este susţinut de noile mişcări religioase, care, refuzând vechile valori şi orientări umaniste, sunt într-o disperată căutare de sens şi forme noi de acaparare a adepţilor

Abordând acest fenomen, părintele Teofil Tia susţine că, în prezent „cultura europeană trece printr-una din cele mai mari crize din istoria ei, deoarece valorile ei au ajuns să fie puse în dubiu de chiar reprezentanţii ei” Neavând un punct de reper şi o autoritate în materie, „ abandonată fiind concepţia despre o totalitate noumenică a valorilor ultime şi a finalităţilor indiscutabile, cultura cunoaşte o profundă şi insuportabilă rătăcire intelectuală şi practică, ce nu poate duce omul decât la schizofrenie şi alienare totală”