Instituțiile șefului statului în contextul reglementării constituționale actuale

Alături de Parlament, de Guvern si de instanţa judecătorească supremă, şeful statului ocupă un loc dintre cele mai importante în organizarea statală. Iniţial, şeful stalului în România a fost monarhul.

Deşi numai Constituţia din 1938 prevede în mod expres că „Regele este capul statului", din analiza dispoziţiilor constituţiilor anterioare se poate constata că regele exercita atribuţiile specifice unui şef de stat.

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului de stat.

Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv.

Este interesantă o observaţie în sensul căreia între şefii de state există diferenţieri evidente, iar „preşedintele Republicii franceze nu are decât puţine trăsături comune cu cel al Republicii italiene

Astfei, potrivit prevederilor constituţiilor din 1864, 1866 şi 1923, puterea legislativă era exercitată de către rege şi reprezentanţa naţională.

Puterea executivă era încredinţată monarhului. Regele avea în mod exclusiv dreptul de a numi şi revoca pe miniştri, de a numi sau confirma în funcţiile publice, de a sancţiona şi promulga legile, putând să refuze sancţionarea acestora, de a acorda amnistia în materie politică, de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală, de a conferi gradele militare, decoraţiile române, putea să bată monedă, să încheie tratate internaţionale, să dizolve adunările etc.

Chiar şi în condiţiile când preşedintele Consiliului de Miniştri era învestit cu puteri depline în conducerea statului român, în perioada 1940-1944, regele a continuat să deţină o serie de prerogative specifice funcţiei de şef al statului.

Astfel, regele era declarat capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţiile române, primea şi acredita pe ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari, numea pe primul-ministru, învestit cu depline puteri, avea dreptul de amnistie şi graţiere.

Toate celelalte puteri ale statului erau încredinţate preşedintelui Consiliului de Miniştri, fapt care atesta diminuarea substanţială a prerogativelor monarhului şi, implicit, scăderea rolului şi importanţei sale în viaţa politică a ţării.

Legea nr. 363/1947, prin care a fost desfiinţat regimul monarhic în România ţi a fost proclamată Republica Populară Română, a creat, cu atribuţii de şef de stat, un organ colegial, sub denumirea de Prezidiul Republicii Populare Române, formai din cinci membri, aleşi de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii politice, ştiinţifice şi culturale. După adoptarea Constituţiei din 1948, denumirea acestuia a fost schimbată în Prezidiul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. Acesta era alcătuit dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi din 14 membri, aleşi direct de Marea Adunare Naţională, faţă de care purta răspunderea şi care îl putea revoca. Prezidiul Marii Adunări Naţionale avea dreptul să emită decrete, sa interpreteze legile, să acorde graţierea şi sa comute pedepsele, să confere decoraţiile, sa reprezinte Republica Populară Română în relaţiile internaţionale, să acrediieze şi sa recheme pe reprezentanţii diplomatici ai R.P.R., să primească scrisorile de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine, să facă numiri şi confirmări in funcţiile publice, să ratifice şi să denunţe tratatele intemaţionale iar dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale să declare starea de război si mobilizarea parţială sau generală etc.