Instituțiile Uniunii Europene

1. PARLAMENTUL EUROPEAN

- odată cu semnarea Tratatului de Înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Otelului (1951) a fost înfiinţaţă Adunarea Comună care a fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak;

- compusă din deputaţi delegaţi de către parlamentele naţionale, Adunarea Comună nu a primit atribuţii legislative veritabile, fiind nevoită să se mulţumească cu competente de consultare si control;

- prima întrunire a Adunării Comune formată din 78 de membrii, a avut loc la data de 10 septembrie 1952;

- în 1957 are loc semnarea la Roma a Tratatului de înfiinţare a unei Comunităţi Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice;

- tot în 1957 prin Convenţia relativă privind organele comunitare comune cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună;

- potrivit Tratatului de Fuziune intrat în vigoare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie;

- atribuţiile Parlamentului European nu au fost extinse deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale; a fost relativizată chiar şi posibilitatea introducerii unei moţiuni de cenzură faţă de Comisie, deoarece după demiterea Comisiei, Parlamentul nu avea nici un cuvânt de spus faţă de statele membre la desemnarea noii Comisii;

- a fost introdusă obligaţia aşteptării părerii Parlamentului European de către Consiliul Miniştrilor întrucât înainte Consiliul trimitea proiectele de acte normative spre consultare şi apoi se trecea la adoptarea actelor normative;

- prin Tratatul privind modificarea unor prevederi bugetare ale TCE şi Tratatului de Fuziune (1970) s-a asigurat Parlamentului European competenţa de control a execuţiei bugetare; ulterior aceste prerogative au fost întărite prin al doilea tratat bugetar din 1975, Parlamentul dobândind dreptul de a respinge proiectul bugetar cu o majoritate de 2/3, de a decide cu privire la cheltuielile facultative; astfel Parlamentul a devenit în sfârşit organ legislativ, chiar dacă doar în domeniul bugetar;

- la 16 ianuarie 1973 în urma aderării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, Parlamentul European s-a reunit cu 198 membrii;

- între 7-10 iunie 1979 au avut loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea membrilor Parlamentului cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la acestă dată membrii Parlamentului Comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali;

- în 1980 CJCE a dat o hotărâre prin care a fost conferită Parlamentului puterea de facto de prorogare (de întârziere), pe care o putea folosi pentru a negocia eventuale modificări, mai ales când era nevoie de o decizie rapidă ;

- la 1 iunie 1981 odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434 iar din 1 ianuarie 1986 după aderarea Spaniei şi Portugaliei la 518;

- Actul Unic European (1986) a introdus noi proceduri (procedura avizării şi a cooperării) care necesitau implicarea Parlamentului European şi a extins domeniile unde trebuia aplicată procedura consultativă; tot prin AUE a fost oficializată denumirea de Parlament European;

- prin Tratatul de la Maastricht se preciza că Parlamentul “exercită prerogativele cu care a fost înzestrat prin tratat” ce a modificat art. 137 din TCE ce prevedea că Parlamentul ”are competenţe consultative şi de control”; Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în juedcată celelalte instituţii comunitare, în măsura în care acestea ar încălca prerogativele amintite; în afară de aceste modificări a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării. Totodată PE a primit posibilitatea ca prin vot majoritar să solicite Comisiei să iniţieze anumite proiecte de acte normative;

- prin introducerea procedurii codeciziei, Parlamentul European a devenit organ/instituţie colegislativă, împreună cu Consiliul; această procedură a asigurat Parlamentului un drept de redactare şi un drept de veto în procesul legislativ, însă doar în 15 domenii;

- în domenii de cooperare unională, politică externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, Parlamentul European a primit o posibilitate de implicare printr-o procedură de consultare-informare, potrivit căreia poate primi doar o informare de la Comisie şi Consiliu, respectiv poate organiza dezbateri publice privind executarea acestor decizii;

- tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul European a dobândit prerogative de control, mult mai însemnate faţă de executivul comunitar; mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Paramentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca mandatul acestora să crespundă cu mandatul parlamentarilor, fapt ce a accentuat astfel şi în mod simbolic răspunderea Comisiei în faţa Parlamentului European;

- în urma unificării Germaniei numărul parlamentarilor a crescut la 567 iar din 1995 după aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la 626;

- Tratatul de la Amsterdam aduce următoarele modificări: a fost reformată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia. Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a Comisiei (numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de PE, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar colectivul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către PE). Parlamentul European poate respinge numirea Comisiei ca şi colectiv, dar nu în mod individual;

- prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie. Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene au fost, de asemenea, extinse;

- prin Tratatul de la Nisa s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa fel încat să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului European; numărul mandatelor ajunge la 732 dupa Nisa faţă de 626 înainte de Nisa şi de cifra 700 avansată de Amsterdam. Ca noutate putem spune că Germania devine “stat gigant” prin cele 99 de mandate primite în compensarea menţinerii votului ponderat la egalitate cu statele mari tradiţionale;

- prin Tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa, Parlamentul urma să aibă un număr total de 750 de membrii; ieşirea din UE ar fi fost posibilă pe bază de acord de retragere încheiat între statul în cauză şi Consiliul de Miniştrii, cu aprobarea Parlamentului European. De asemenea, constituţia urma să extindă rolul legislativ al PE la numeroase noi domenii;

- Tratatul de le Lisabona sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim 96.

- Parlamentul European are trei funcţii principale: funcţia legislativă, controlul activităţii executivului, funcţia bugetară;

- sediul: Parlamentul European se reuneşte în plen, la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună. Unele reuniuni plenare au loc la Bruxelles, unde se ţin şi reuniunile în cadrul comisiilor. Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxemburg.

- în fiecare stat membru al Uniunii se găseşte câte un Birou de informare al Parlamentului.