Obiectul și Funcțiile Politologiei

Politologia, ca ştiinţă de sine stătătoare, este o disciplină nouă în cadrul ştiinţelor politice şi sociale, desprinsă din filosofie, drept, istorie, psihologie şi sociologie. Termenul de politologie a fost utilizat pentru prima dată la mijlocul secolului trecut. El a fost propus de analistul german Eugen Fischer Baling şi promovat, în 1954, de olandezul Gert von Eynern. În Franţa a fost lansat de André Thérive.

Într-o accepţie largă, obiectul de studiu al politologiei îl constituie politicul, înţeles ca un subsistem, cel mai dinamic, al sistemului social global. Adică acea parte a realităţii sociale care are în vedere relaţiile politice, instituţiile politice şi valorile politice.

În fapt, politicul este un gen specific de activitate umană, raţională şi organizată, susţinută prin tradiţie şi obiceiuri, dar şi în virtutea unor norme convenite, în vederea promovării anumitor interese: individuale, de grup, de formaţiune politică, economice, sociale, spirituale, naţionale, internaţionale etc. Atunci când sunt urmărite deliberat şi vizează spaţiul public, interesele configurează domeniul politicului. De aici ideea că atât sursa cât şi obiectul politicului este conflictul. De unde şi caracterul său contradictoriu. Politicul poartă în sine şi promovează interese şi forţe opuse, el înseamnă conducere, organizare etc., dar este şi efort de dominare, de impunere şi exercitare a forţei. Caracterul politic al unui fapt, act sau situaţie rezultă din existenţa într-un grup uman a relaţiilor de autoritate şi dominare stabilite în vederea unui scop comun.

Ştiinţa politică face distincţii între politic şi politică, apreciind că dacă politicul este o componentă perenă, o trăsătură a vieţii sociale, o caracteristică a esenţei umane, politica reprezintă forma vie şi nemijlo-cită prin care se exprimă direct opţiunile (interesele) în funcţie de anumite condiţii de loc şi de timp. Politicul implică existenţa unei structuri sau a unui factor invariant, care dă expresie componentei obiective a relaţiilor sociale, în timp ce politica reprezintă, prin însăşi natura şi scopurile sale, un demers subiectiv, sugerând o activitate ori un proces. Este distincţia ce rezultă din chiar etimologia celor două cuvinte. În limba greacă, polis înseamnă cetate, iar politeia – activitate de organizare socială, de integrare în cetate.

Pentru a ilustra rolul politicii în societate, Dimitrie Gusti propunea metaforic să ne imaginăm o căruţă care e trasă de un cal condus de un vizitiu. În interpretarea marelui sociolog român, căruţa reprezintă viaţa socială, calul viaţa economică, iar vizitiul, care orientează mersul calului, este tocmai politica. Ca şi vizitiul, politica are rolul de a lua decizii. În ce scop? Pentru direcţionarea dezvoltării societăţii spre anumite obiective şi mobilizarea resurselor necesare, asigurarea stabilităţii sociale, promovarea schimbării şi inovării etc. În acelaşi timp, politica priveşte şi reglarea raporturilor interstatale, a relaţiilor statelor cu mediul internaţional.

Prin politică se înţelege, deci, o activitate preocupată de luarea şî implementarea unor decizii investite cu autoritatea societăţii pentru care se iau deciziile, Ca urmare, politologia descrie politica drept activitate de organizare şi conducere a societăţii..

În acest sens, pot fi decelate funcţii ale politici în general, concretizate prin atribuţii şi activităţi specifice de la o ţară la alta şi de la un moment istoric la altul. Ca formă de manifestare a politicului, politica are următoarele funcţii principale: determinarea scopurilor şi sarcinilor societăţii – prin acte programatice, constituţii, legi etc.; mobilizarea resurselor societăţii la înfăptuirea scopurilor propuse; integrarea socială a membrilor societăţii; distribuţia valorilor. Un principiu larg acceptat al ştiinţei sau teoriei politice acreditează ideea că politica reprezintă un mod specific de alocare autoritară a valorilor în societate, dând expresie diviziunii activităţilor între cei ce decid şi cei ce execută. Teoretic şi practic, politica oglindeşte competiţia permanentă pentru putere şi dominare.

Politologia explică cine, cum, când şi de ce se iau decizii cu impact asupra dezvoltării social-umane. Ea descoperă şi descrie sensul, obiectul, motivaţia, tipurile (modelele) şi finalităţile (scopurile) activităţii oamenilor în context social. Politologia se constituie, astfel, într-o ştiinţă de maximă utilitate pentru înţelegerea mecanismelor conducerii societăţii. Ea este ştiinţa descifrării analitice, descrierii logice şi explicării obiective, raţionale, a politicului în multitudinea aspectelor sale: geneza, esenţa, evoluţia şi funcţionalitatea fenome-nelor şi proceselor politice.

Politologia îşi delimitează domeniul de activitate în măsura în care, investigând viaţa politică, fenomenele şi procesele concrete ale acesteia, utilizează concepte proprii şi moduri specifice de abordare. Politologia operează cu categorii ce includ noţiuni ca viaţă politică, relaţii şi sisteme politice, regim politic, organizare şi acţiune politică, relaţii politice internaţionale etc.

Desigur, politologia nu este singura disciplină care studiază politicul şi politica. Împreună cu această disciplină, teoria sistemelor politice, filozofia politică, doctrinele politice, geopolitica, istoria ideilor, sociologia politică, filosofia socială etc., formează aşa-zisul domeniul al ştiinţelor politice. Politologia reprezintă, însă, într-un anumit sens, disciplina fundamentală. Ea este o ştiinţă de sinteză şi urmăreşte să realizeze o imagine generală, de ansamblu, asupra întregului domeniu. Categoriile politologiei sunt mai cuprinzătoare decât cele ale ştiinţelor sociale speciale, angajate în cercetarea dimensiunilor sociale ale insti-tuţiilor, proceselor şi fenomenelor politice.

Apariţia politologiei a fost înlesnită de nevoia de a se trece de la studiul ideilor şi doctrinelor politice, de la istoria acestora la analiza specifică şi descrierea metodică a modului lor de acţiune, a impactului asupra dezvoltării sociale. Criteriile preferate pentru a identifica un su-biect de politologie au trecut, cu timpul, de la conceptele instituţionale de stat, guvern, monarh, preşedinte, la cele procesuale sau relaţionale de putere, decizie, sistem politic, acţiune politică etc. Politologia a dus mai departe analiza predominant juridică, istorică sau descriptivă, adoptând metode şi perspective novatoare, proprii. Treptat, politologia s-a deschis unor influenţe multiple, îndeosebi din direcţia dreptului, economiei, sociologiei, psihologiei, psihologiei sociale, antropologiei, constituindu-şi şi moduri de abordare proprii, specifice, din perspectiva unor metode moderne, cum ar fi: instituţionalismul, psihologismul, funcţionalismul, formalismul, analiza lingvistică (sau semantică), teoria jocurilor ş.a.

Procesul de constituire a oricărei ştiinţe presupune în mod ne-cesar delimitarea principalelor ei funcţii. Ca teorie generală despre domeniul politic, politologia sau ştiinţa politicii îndeplineşte funcţii cognitive, axiologice, prospective, normative, fiind o ştiinţă teoretico-explicativă şi praxiologică în acelaşi timp.

Din perspectiva rolului său cognitiv şi educativ-formativ, politologia înlesneşte implicarea responsabilă a oamenilor în activitatea politică, în cadrul căreia să primeze spiritul democratic, respectul valorilor general-umane. Este rolul şi menirea politologiei de a descifra natura, scopul şi consecinţele faptelor şi actelor politice. Instrumentele care-i stau la îndemână permit a demonstra că actele, faptele politice sunt expresia unor reguli, practici sau tradiţii în virtutea cărora acestea se produc, fiind valorizate politic într-un cadru instituţional.

Ca ştiinţă teoretico-explicativă şi praxiologică în acelaşi timp, politologia oferă societăţii teme de reflecţie, dezvăluie mecanismele puterii politice, natura şi scopul intereselor, înlesnind, astfel, desci-frarea tensiunilor, a conflictelor şi posibilitatea reglementării lor.

Creşterea importanţei ştiinţelor politice, în general, a polito-logiei, în special, rezultă şi din capacitatea acesteia de a oferi societăţii explicaţii raţionale, repere pentru cei aflaţi în postura de a emite şi aplica decizii politice, dar şi de a contribui la socializarea politică a populaţiilor, a colectivităţilor şi indivizilor.