Ontologia și fenomenologia puterii

Profesor, sef al catedrei de filosofie politica si morala a Facultatii de filosofie din cadrul Universitatii din Bucuresti, Adrian-Paul Iliescu s-a remarcat prin prioritatea acordata in cadrul studiilor originilor individualismului modern, criticilor conservatoare si comunitariene ale modernitatii. În cartea sa „Introducere în politologie” vorbește despre evoluția ideilor, despre actul politic și natura puterii, problema politică și problema limitării puterii. Încă de la Platon, politica apare ca sfera organizării și a conducerii unei comunități, însă această definiție conduce spre două întrebări. Cum trebuie organizată viața publică și cine trebuie să conducă? Prima întrebarea și-a gășit în rândul anticilor un răspuns care viza stabilirea rolului fiecărui grup social și ierarhizarea lor (sclavi, stăpâni, oameni liberi, militari, înțelepți). Politicul apare astfel ca fiind domeniul problemelor privitoare la cine și cum trebuie să conducă o comunitate, precum și la modul în care trebuie organizată societatea. Se conturează acum și distincția fundamentală între mai multe tipuri de conducere sau putere. Tirania sau dictatura, aristocrația sau oligarhia și democrația. În Evul Mediu domină o viziune moharhistă fondată pe gandirea creștina. Monarhul trebuie să guverneze țara asa cum Dumnezeu conduce lumea. Apar acum noțiunile de autoritate(puterea de a decide) și suveranitate(calitatea de a domina, de a fi stapan). În Evul Mediu târziu apare întrebarea esențială: Autoritatea este nelimitată sau limitată? Poate regale face orice? Răspunsul este negativ deoarece oamenii au primit de la Dumnezeu anumite drepturi și libertăți originare, naturale iar încalcarea lor va trebui justificată în fața lui Dumnezeu. Însă apare problema limitelor puterii. Ce are dreptul de a face, și ce nu are dreptul de a face autoritatea? Așa apare idea constituționalismului, puterea fiind limitată printr-o lege fundamentală, Constituția. Astfel cetățenii trebuie să se supuna regulilor stabilite de autoritate iar cea din urmă trebuie să respecte legea fundamental, deci absolutismul monarchic este respins. Tot acum apare și problema legitimității puterii. Cine și când este îndreptățit să exercite puterea? Cu dezvoltarea spiritului democratic în epoca modernă, se întâlnește convingerea că suveranitatea aparține de drept nu regelui sau unei aristocrații ci majorități, națiunii în general. Conducătorii sunt aleși pentru a conduce în numele poporului și pentru a reprezenta înteresele lui, dacă încalcă aceste mandate prin abuzul de putere, ei iși pierd legitimitatea. De aici rezultă că natura puterii este aceea de emanație a unei voințe colective, de instrument al Binelui general. Dar din secolul 19 apare convingerea că puterea politică este de fapt forță brută, capacitate de constrângere, violență. În cristalizarea acestei viziuni se poate pleca de la premisa că puterea înseamnă capacitatea de a realiza ceea ce vrei, de a-I influența pe alții, de a face presiuni. Aceste forme de acțiune presupun capacitatea de a stimula pozitiv pe cei care răspund afirmativ. Un grup de oameni își promovează mai bine interesele când este mai redus numeric și este mai bine motivat de posibilitatea obținerii unor avantaje. Ca atare, în statele moderne, există o majoritate tăcută, pasivă și mici grupuri foarte active. Aceste grupri au organizarea,

influența și resursele necesare pentru a contribui efectiv la cursul evenimentelor politice deci politicile adoptate vor fi favorabile acestor grupuri si nu majoritatii cetatenilor. Puterea echivalează deci cu o capacitate de a oferi și de a amenința. Nietzsche va teoretiza acest lucru și va afirma că orice ființă dispune de impusul de a-și amplifica puterea și de a domina. Deci puterea nu mai este mjloc de realizare a Binelui general ci scop in sine. Suverană este nu voința populară, ci acela care decide asupra cazurilor excepționale unde decizia nu se mai ia democratic, potrivit lui Carl Schmitt. Însă încălcarea regulilor se mai poate realiza și din alte motive. Pe de o parte, caracterul deschis , interpretabil al multor legi iar pe de altă parte grupurile cu interese politice diferite care vor da interpretari diferite, corespunzatoare obiectivelor lor. Abuzul de putere este favorizat și de limitele reglementării, de unele goluri în lege deoarece imprevizibilitatea imprejurărilor împiedică stabilirea unor legi valabile pentru orice situație, astfel mereu va ramâne loc de interpretare.