Originea și evoluția istorică pan arabismului

“Spaţiu intermediar, aflat între civilizaţii euro-asiatice şi africane, între un trecut mondial energofag şi un viitor energetic incert, între sfere de influenţa şi poli de putere, străbătută de rute vitale ale comerţului mondial şi de ideile utopice ale panarabismului ori oscilând între tradiţie şi modernitate, lumea arabă merită o cunoaştere mai profundă, care să relativizeze prejudecăţile euro- nord-americane şi să tempereze analizele superficiale ori pătimaşe ale mass-mediei mult prea însetată de senzaţional.”

Octavian Groza

Aflându-se între tradiţie şi modernitate, lumea islamică este prinsă într-un process dinamic, putând fi privită ca pe un spaţiu străbătut concomitent de “nostalgia unităţii”, dar şi “de afirmarea puternică a particularităţilor”.

Naţionalismul, ideologie dominantă pentru evoluţiile istorice ale secolului al XIX-lea şi ale primei jumătăţi ale secolului al XX-lea în Occident, este cel care dintre toate curentele modernităţii occidentale a stârnit cele mai pregnante şi diverse reacţii în spaţiul arabo-islamic. Acesta s-a manifestat sub forme variate, reuşind să pună în mişcare mecanisme identitare diferite.“ Sensurile atribuite vocabulei coranice umma de către ideologii naţionalismului din ţările musulmane au particularizat şi au definit, în fapt, formele îmbrăcate de naţionalism în această parte a lumii. Accentuarea factorului religios, etnic sau teritorial în definirea conceptului de naţiune da naştere principalelor direcţii de manifestare a sentimentului naţional în spaţiul arabo-islamic.”

Dar oricare ar fi perspectivele naţionalismului arab, istoria lui până în acest moment reprezintă una dintre cele mai remarcabile exemple de apariţie rapidă, dezvoltare şi declin al oricărui naţionalism modern. Naţionalismul arab a cunoscut ritmuri diferite de dezvoltare în Peninsulă Arabă, în Valea Nilului sau pe Coasta de Nord a Africii ( spre exemplu unii arabi au experimentat peste un secol de guvernare directă din partea Vesticilor, în timp ce alţii nu). Variaţii ale naţionalismului arab s-au multiplicat, uneori inspirând diverse grupări, cum ar fi Nasserism-ul şi Ba’thismul. Multe dintre acestea au ajuns rivale, ajungandin conflicte care s-au terminat cu măceluri. Acest fapte au făcut să fie imposibile generalizările în ceea ce priveşte naţionalismul arab.

Pan arabismul reprezintă o ideologie naţionalistă seculara de uniune politică şi culturală între statele arabe, fondată de Michael Aflaq, dar militata cu succes de preşedintele egiptean Gamal Abdul Nasser. Îşi are originea în sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, când creşterea ratei de alfabetizare a condus spre o renaştere culturală şi literară printre arabii din Orientul Mijlociu.

Mişcările pentru unitatea politică au fost o realitate a lumii arabe, cu precădere în cea de-a doua jumătate a secolului XX, când se poate spune că arabismul a fost exprimat în forţă de multe naţiuni arabe. Pan arabismul a fost genul de naţionalism arab care poate fi găsit în multe state arabe şi care a constituit fermentul mişcărilor de unire din teritoriile locuite de arabi.

Deşi pot fi găsite câteva puncte comune între naţionalismul arab şi cel european, dacă este să ne referim strict la perioadele în care trendurile naţionaliste s-au petrecut în lumea arabă şi cea europeană, în mod evident lucrurile stau diferit. După cum şi Nadia Anghelescu afirma: nu se poate vorbi despre naţionalism arab înainte de Primul Război Mondial, deoarece ideea separării de Imperiul Otoman nu s-a născut în minţile arabilor sub conducere otomană.

Spre deosebire de naţiunile arabe, trendurile naţionaliste pe continentul european au fost foarte puternice la începutul secolului XIX, în timp ce arabii erau sub conducere otomană şi trendurile naţionaliste arabe erau abia în faza de incipit.

Deşi mişcările naţionaliste din spaţiul arab s-au petrecut cu o oarecare întârziere, comparativ cu cele de pe continentul european, acestea au un caracter aparte, datorat caracteristicilor politice, culturale şi religioase, dar mai ales datorită faptului că ei promovează ideea unităţii arabe ca pe o necesitate a eliberării de sub conducerea colonială.