Personalitatea lui Henry Kissinger

Henry Kissinger a fost secretar de stat al Statelor Unite din 1973 până în 1977. De asemenea, a fost consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon la sfârşitul anilor '60 şi s-a menţinut după căderea lui Nixon de la putere, în timpul scandalului Watergate de la începutul anilor '70. La un moment dat, a deţinut ambele posturi simultan, ceea ce este o reflectare a dorinţei şi capacităţii sale de a controla politica externă americană şi de a centraliza într-o măsură cât mai mare puterea executivă. A fost arhitectul-şef al politicii de destindere de la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, al deschiderii către China şi al „navetei diplomatice" (shuttle diplomacy) în Orientul Mijlociu, înainte de a se alătura echipei de la Casa Albă, Kissinger a fost profesor la Universitatea Harvard şi a scris mult şi cu accente critice la adresa politicii externe americane în timpul războiului rece. într-adevăr, mulţi consideră perioada cât a fost în funcţie ca una în care Kissinger a încercat să implementeze o nouă abordare „realistă" în conducerea afacerilor externe, iar câteva din¬tre lipsurile realismului sunt adesea prezente în politicile lui. De la părăsirea funcţiei în 1977, Kissinger a continuat să scrie cărţi şi articole şi să fie activ în calitate de comentator la televiziune, profesor şi consultant politic. Kissinger s-a născut la Fuerth, Germania, la 27 mai 1923. Familia sa a ajuns în America în 1938, părăsind ţara din cauza persecuţiilor naziste împotriva evreilor, în timpul celui de-al doilea război mondial, Kissinger a făcut parte din Serviciul de Contrainformaţii al armatei americane. După război, a început o carieră academică în ştiinţe politice la Harvard, obţinând licenţa în 1950 şi titlul de doctor în 1954, predând în cadrul Departamentului de ştiinţa guvernării (1957-1971) şi conducând progra¬mul de studii de apărare al universităţii din 1958 până în 1969. în timp ce preda la Harvard, Kissinger a fost şi consultant pentru Departamentul de Stat, Corporaţia Rând şi Consiliul Naţional de Securitate.în abordarea teoriei şi practicii politicii internaţionale, Kissinger a încercat să critice şi să reformeze ceea ce a considerat a fi atitudinea ame¬ricană tradiţională faţă de restul lumii. Aceasta este o temă permanentă în lucrările sale începând cu teza de doctorat, A World Restored (1957), până la cea mai recentă carte, Diplomacy (1994). Abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană, adesea numită realpolitik, aşa cum s-a dezvoltat din secolul al XVII-lea până în secolul al XlX-lea. Această tradiţie are două idei centrale. Prima este conceptul de raison d'Etat, sau raţiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea de mijloace externe care ar putea părea de neconceput într-un sistem politic intern ordonat, în ceea ce priveşte a doua idee, Kissinger crede că este datoria omului de stat, mai ales dacă aparţine unei mari puteri ca Statele Unite, să manipuleze echilibrul de putere pentru a menţine o ordine internaţională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte, întregul status quo extrage beneficii de la o ordine internaţională „legitimă" în care statele îşi pot păstra independenţa prin alinierea sau opoziţia faţă de alte state conform mişcărilor balanţei. Ca diplomat, Kissinger calcă pe urmele cardinalului Richelieu, ale lui Wilhelm de Orania, Frederick cel Mare, Metteniich, Castlereagh şi Bismark. Ca savant, scrie în tradiţia realistă a lui Max Weber şi are multe în comun cu Hans Morgenthau şi George Kennan. Acceptă opinia conform căreia relaţiile internaţionale se petrec într-un spaţiu ce nu dispune de o autoritate centrală care să arbitreze conflictele de interese şi valori dintre state. Având în vedere că statele sunt egale doar formal şi legal şi foarte inegale din punct de vedere militar şi economic, relaţiile internaţionale iau forma luptei pentru putere dintre aceste state