Politica regională în România

În România, politica de dezvoltare regională început să se contureze odată cu funcţionarea programului Phare, în 1996. Doi ani mai târziu, în 1998, a fost stabilit cadrul legal de dezvoltare a acesteia, prin Legea 151/1998, care stabileşte obiectivele politicii naţionale în domeniu, instituţiile implicate, competenţele şi instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională.

Aceasta este completată de o serie de alte legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, prin

care sunt create sau reglementate mecanismele de implementare a politicii regionale. Capitolul

de negociere aferent (capitolul 21) a fost deschis în 2002 şi stabileşte criteriile ce trebuiesc,

îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE şi a eligibilităţii pentru FS şi Fondul de

Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar şi modalităţile de implementare. Spre deosebire de alte capitole de negociere, acquis-ul de dezvoltare regională nu defineşte modul în care trebuie create structurile specifice de implementare a cerinţelor comunitare ci doar menţionează care sunt acestea şi lasă acest lucru în sarcina României. Astfel, deşi acquis-ul comunitar nu trebuie

transpus, România trebuie să creeze un cadru legislativ corespunzător, care să permită

implementarea prevedirilor specifice domeniului.Dacă documentul de bază al dezvoltării politicii regionale naţionale conform standardelor şi cerinţelor comunitare este Documentul de poziţie pentru capitolul 21, acesta este completat de Parteneriatul pentru Aderare –semnat în 1998 şi actualizat ultima dată în 2003, în urma desprinderii României şi Bulgariei de celelalte ţări candidate ale Europei Centrale şi de Est39 (ce vor adera în 2004, spre deosebire de 2007-data stabilită pentru România), şi de Foia de parcurs pentru România (şi Bulgaria) – elaborată în acelasi context.

Monitorizarea şi evaluarea progreselor efectuate este prezentată în rapoarte

anuale, atât ale României cât şi ale Comisiei Europene, iar priorităţile şi sugestiile conţinute de

acestea sunt reflectate prin elaborarea Planurilor Naţionale de Dezvoltare (de către România).

38 Pentru o analiză a politicii de dezvoltare în România, vezi studiile de impact realizate de Institutul European din România în anul 2000, respectiv Studiul 8 – „Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutorul de stat”, şi studiul 9 – „ Politica de coeziune a UE şi dezvoltarea economică şi socială în România”.

Este vorba de Ungaria, Polonia, Cehia, Solvenia, Slovacia, Estonia, Letonia şi Lituania.

Conform cerinţelor de aderare la UE aşa cum apar ele în documentele corespunzătoarele,

realizările României în vederea aderării trebuie să demonstreze:

- existenţa unui cadru legislativ corespunzător celui comunitar;

- organizarea teritorială similară celei comunitare;

- capacitatea de programare;

- capacitatea administrativă;

- capacitatea de gestiune financiară şi bugetară;

Ca exerciţiu de pregătire în îndeplinirea acestor criterii stă accesul la instrumentele de preaderare (Phare, ISPA şi SAPARD) care, aşa cum am văzut în prima parte a lucrării, reprezintă echivalentul fondurilor de solidaritate pentru ţările în curs de aderare.

Dat fiind că politica de dezvoltare regională reprezintă un asamblu de măsuri guvernamentale ce au drept scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin

valorificarea efiecientă a potenţialului regional şi local, obiectivele sale principale au în vedere:

- diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării

echilibrate şi pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare întârziată), şi

prevenirea creării de noi dezechilibre;

- pregătirea cadrului instituţional pentru a răspunde criteriilor de intregrare în

structurile UE şi de acces la FSşi de coeziune;

- integrarea politicilor sectoriale la nivel regional şi stimularea cooperării interregionale

(interne şi internaţionale) în vederea dezvoltării economice şi sociale

durabile.

Aceste obiective sunt realizate în practică prin adoptarea de măsuri şi strategii, finanţarea de

proiecte şi prin diverse programe, toate acestea însă fiind dezvoltate pe baza unui set de principii ce stau la baza elaborării şi aplicării lor, după cum urmează:

- principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul

central/guvernamental la cel regional;

- principiul parteneriatului, prin crearea şi promovarea de parteneriate între toţi actorii

implicaţi în domeniul dezvoltării regionale;