Postmodernismul

Postmodernismul este termenul de referinţă aplicat unei vaste game de evoluţii în domeniile de teorie critică, filozofie, arhitectură, artă, literatură şi cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin, depăşesc sau sunt o reacţie a modernismului. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumism, şi deconstrucţie.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care au succedat modernităţii. Postmodernitatea include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau filosofic la condiţia postmodernităţii. Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referinţă la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă, filosofie postmodernă.

Termenul de ”postmodernism” a fost folosit de unii scriitori în anii 50 și 60, despre conceptul de postmodernism nu se poate afirma că s-a cristalizat înaintea anilor 70, moment în care o serie de sfere culturale și discipline teoretice din diferite domenii au revendicat, tot mai insistent recunoașterea existenței acestui fenomen social și cultural atât de divers.

Postmodernismul s-a extins în numeroase domenii și sarcina de a găsi o dimensiune comună tuturor acestor manifestări este una extrem de dificilă. Riscul asumării ei nu a redus însă numărul celor ce doresc să scrie despre acest curent. Astfel aflăm că arhitectura postmodernă presupune desființarea delimitării interior- exterior prin descentrarea spațiului locuințelor și destabilizarea relațiilor lor cu mediul înconjurător. Despre arta postmodernă se spune că realizează o ruptură cu reprezentarea, cu realismul, cu simbolismul și cu toate cerințele referențialității. Literatura postmodernă pare a renunța să fie recviemul nostalgiei și devine reamintirea și celebrarea experimentării și invenției. Politica postmodernă își găsește obiectivul mai mult în disensiune decât în consens, în intervenție mai mult decât în litigiu. Studiile de cultură postmoderne problematizează distincția dintre elită și cultura populară. Știința postmodernă apare ca efortul de a stăpâni instabilitățile în mediul incomensurabilității și al schimbării de paradigme. Filosofia postmodernă este antifundaționalistă, fără încredere în teorie și suspicioasă cu privire la cerințele universale ale rațiunii.

Pentru început, menţionăm că reprezentanţii postmodernismului, precum: G. Pracasch, J. Latuz, J. Walerstain, B. de Souse Santus, D.R. Griffin, H. Smith, P. Rosneau, J. Derrida, J.F. Lyotard, J. Culler, M. Poster, G.Wattimo, R.Robertson vorbesc despre distrugerea matricei social-culturale a vechiului tip de conştiinţă, unde ştiinţa era reprezentată ca nucleu şi forţă dominantă în societate. Posmoderniştii neagă căutarea în ştiinţă a trăsăturilor generale şi universale, remarcându-le numai pe cele locale, singulare, particulare.

Unele personalităţi ale filosofiei secolului XX sunt privite drept postmoderne, pentru pretenţia că matematica şi ştiinţele naturii nu ar fi obiective. Între aceştia se numără şi doi filosofi ai ştiinţei, Thomas Samuel Kuhn şi David Bohm. Ultima expresie a amestecului dintre filosofie şi matematică este matematica cognitivă, care doreşte să demonstreze că exact ca orice ştiinţă umană, matematica este totuşi subiectivă. Wittgenstein, prin discursul său autoritar, paradoxal, dezordonat, contradictoriu este un pionier al posmodernismului filosofic.

Postmodernismul nu se încheagă într-un sistem unificat de opinii și formulări doctrinare, el se manifestă mai degrabă ca un ansablu de formulări doctrinar și discursive.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce este exterior individului. Postmodernismul, chiar dacă este diversificat şi polimorfic, începe invariabil din chestiunea cunoaşterii, care este deopotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în interpretare. Postmodernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-iluministă, a argumentat ca raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât susţineau raţionaliştii şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.

Filosofia postmodernă se constituie prin punerea în discuție a proiectului Luminilor de emancipare și iluminare interioară prin cunoașterea rațională, continuând o critică ce pleacă de la Nietzsche și Max Weber, trece prin Freud, Heideger pentru a ajunge la membrii Școlii din Frankfurt. Denunțnd umanismul unui asemenea proiect apparent emancipator și apărător al demnității umane, gânditori ca Derrida, Foucault evidențiază violența ascunsă, sancțiunile pe care le instituie această rațiune la adresa a tot ceea ce este exterior unei norme considerate universală, constată eșecul unor modele speculative ce țineau cu tot dinadinsul să devină realitate.

Pe de altă parte nu se poate nega filiația de idei care există între Nietzsche și Heideger și filosofia postmodernă. Considerați ei însăși precursori ai postmodernismului, ei tratează modernitatea ca epocă a unei metafizici a prezenței ființei ca fundamentm luând după caz, forma subiectului, a rațiunii sau a voinței. Împotriva acestei gândiri decadente Nietzsche propune o asumare a nihilismului desăvârșit printr-o voință de putere afirmativă singura în stare să recunoască prioritatea aparenței, a sensibilului. Această complexitate reprezintă punctul culminant în gândirea lui Nietzsche, prin unitatea celor trei teme pe care le dezvoltă: voința de putere, eterna reîntoarcereși răsturnarea valorilor, acesta delimitează un nou început, al unei gândiri tehnice. Heideger, apelând la un limbaj original va contesta filosofia modernă ca pe o metafizică a prezenței, vinovată de uitarea Ființei și de uitarea diferenței ontologice între Ființă și ființare. Inautenticitaea unei asemena filosofii este și inautenticitatea unui mod de a fi a omului modern, supus apelului stringent al tehnicii și haosul profund în care acesta trăiește. Astfel reluând tema din gândirea lui Nietzsche și Heideger, dar și a altor autori precum Kant, Marx sau Freud, filosofia postmodernă radicalizează interogația filosofică.