Preferințele Partinice și Comportamentul Electoral

Prin intermediul votului, electorii decid partidul sau partidele (care vor forma ulterior o coaliţie de guvernământ) respectiv reprezentanţii acestora care vor deţine următorul mandat în vederea exercitării puterii politice.

Raporturile dintre alegători şi partide sunt diferite, unii sunt „fidelii”- cei care votează în mod regulat cu partidul lor, în timp ce alţii nu sunt decât votanţi ocazionali, alcătuind un electoral volatil, care se poate mări sau micşora în funcţie de condiţiile politice date. Partidele trebuie să îşi fidelizeze propriul electorat dar în acelaşi timp trebuie să încerce să îşi atragă şi alegători volatili în perioada de campanie. Însă şi fidelitatea este relativă, aceasta poate fi modulată de diferite exigenţe precum: fidelitatea faţă de o notabilitate, un vot strategic, în funcţie de şansele de alegere ale candidaţiilor sau în funcţie de tipul de alegere. În principiu această modulare a fidelităţii demonstrează faptul că votarea unei formaţiuni nu este necondiţionată. Studiile au demonstrat faptul că există numeroţi indivizi care ezită între mai mulţi candidaţi şi că votul acestora se conturează progresiv, pe măsură ce se derulează campania. Astfel după multe ezitări respectivi îşi regăsesc fidelitatea tradiţională. Din aceste studii reiese imaginea unui electorat relativ structurat care nu abordează campania electorală cu un sentiment de respingere sau dezinteres, dar care are nevoie să fie remobilizat, respectiv informat.

Întrebarea rămâne, cum se stabileşte legătura între preferinţele votanţilor şi partide, respectiv programa respectivul partid? Ce se află la baza fidelităţii relative? Pentru a înţelege aceste fenomene este necesară o explicitare a marilor paradigme ale votului. „Studiul comportamentului politic la nivelul electoratului general a înregistrat schimbări considerabile faţă de perioada de început, caracterizată de predominanţa modelului Michigan din anii 1960 şi juxtapunerea acestei abordări socio-psihologice cu abordarea alegerii raţionale promovată de Downs (1957).”

Această lucreare se va axa pe abordarea de tip alegere raţională promovată de Downs, prezentând critica adusă de Bernard Grofman acestui model. Însă, este necesar să fie prezentate şi celelalte paradigme, având în vedere faptul că unii autori le-au considerat a fi opuse abordîrii promovate de Downs, ele dând naştere, deasemenea altor teorii moderne.

Cea mai veche paradigmă, dezvoltată iniţial în Statele Unite, la Universitatea din Columbia, se bazează pe determinanţii sociali ca stînd la baza comportamentului politic la nivelul electoratului, astfel fiecare mediu social corespunde unei orientări politice privilegiate. Votul indivizilor fiind influenţat de ceea ce trăieşte în acel grup, votul fiind o normă de grup. Alegătorul este un homo sociologicus , fiind profund influenţat şi condiţionat de mediul în care se află acesta va vota conform tendinţei generale a grupului său. Exemple de studiu în acest sens ar fi „votul de clasă” (social cleavage voting-class voting), muncitorii votează în general partidele de stânga, iar cei din clasa de mijloc votează partide liberale sau conservatoare, precum şi „votul religios” (religious voting)-gruăpurile religioase votează partide care au un anumit profil religios. Despre acest tip de influenţă a mediului asupra individului, implicit şi asupra votului său vorbeşte Dalton. Russell în lucrarea sa din anul 2002. [1988]. Citizen Politics: Public Opinion and Political Parties in Advanced Industrial Democracies (New York and London: Chatham House Publ.), 3rd edition, cap. 8 „Social Bases of Party Support”. În acelaşi timp Dalton explică şi posibilitatea declinului acestui model, odată cu dispariţia votului de clasă.

Deci, cei mai puţin fideli unui partid sunt cei care sunt supuşi la tendinţe contradictorii, mediile cărora le aparţin exercitând asupra lor presiuni din două direcţii contrare. Aceştia pot fi susceptibili de a-şi modifica votul, de la o alegere la alta. Persoanele mobile, cele a căror inserţie socială se transformă, datorită unei mobilităţi sociale ascendente sau descendente, a unei evoluţii de identitate religioasă sau de schimbare a locului de rezidenţă, adoptă o poziţie intermediară grupului lor de origine şi cea a grupului de apartenenţă. Conform acestei prime paradigme, fidelitatea faţă de partid se explică prin congruenţa efectelor de mediu.

A doua paradigmă a fost dezvoltată în anii ’50, la Universiatea din Michigan. Factorul determinant al votului nu mai este apartenenţa socială sau religioasă, ci ataşamentul afectiv la un partid. Familia ar avea aici un rol extrem de important în generarea legăturii de fidelitate cu o formaţiune politică şi în reproducerea preferinţelor părinţilor de către copii lor. Votul este un act destul de puţin politic, el corespunzând unei fideltăţi mecanice ale individului, în funcţie de o obligaţie afectivă veche transferată la o „marcă” partizană. Alegătorul poate avea şi infidelităţi temporare faţă de partidul său, în funcţie de mizele specifice, sau poate exercita această infidelitatea ca pe o metodă de pedeapsă la adresa partidului său.