Tendințe ale politicii europene de securitate

O prima etapa a proiectului unei politici europene de securitate si aparare autonome a aparut la putin timp dupa anul 1945 când, cinci tari vest-europene (Franta, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg si Olanda) au semnat, la data de 17 martie 1948, Tratatul de aparare colectiva de la Bruxelles. Evolutia ulterioara a proiectului a fost influentata de înfiintarea, la data de 4 aprilie 1949, a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord. Ca o contramasura la planul SUA de reînarmare a R.F. Germania, Franta a venit, în octombrie 1950, cu proiectul asa-numitului plan Pleven de constituire a unei Comunitati Europene de Aparare. Aceasta trebuia sa fie un pandant în sfera apararii a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), creata la 18 octombrie 1951. În luna mai 1952, cele 6 state fondatoare ale CECO (Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia si R.F.Germania) au semnat tratatul care trebuia sa instituie CEA. Proiectul CEA preconiza instituirea unei armate europene deplin integrate (cu uniforma comuna si steag propriu), compusa din 40 de divizii (14 franceze, 12 germane, 11 italiene si 3 din tarile Beneluxului). Totodata, în septembrie 1952, au fost initiate negocieri privind instituirea unui control democratic consolidat asupra noii comunitati (art. 38). Noul proiect trebuia sa ia forma unei Comunitati Politice Europene, întemeiata pe un sistem de organe comune de luare a deciziilor. Daca ar fi fost transpuse în practica, cele doua concepte preconizate comunitatii europene ar fi avut drept rezultat un grad de integrare europeana apropiat celui al unei confederatii. Însa, la 30 august 1954, Adunarea Nationala a Frantei a refuzat sa ratifice tratatul ce instituia Comunitatea Europeana de Aparare, iar în aceste conditii atât proiectul CEA, cât si cel înrudit acestuia, al unei Comunitati Politice Europene, au cazut în desuetudine.

1. Conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare

European Security and Defence Identity a aparut si s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumatate a anilor ’80, pe fondul reactivarii, dupa o lunga „hibernare”, în urma Declaratiei summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declaratia de la Roma confirma dorinta celor sapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizatiei prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeana. Revigorarea UEO a fost impulsionata si de Actul Unic European din 1986. Într-o prima formulare, conceptul de Identitate Europeana de Securitate si Aparare apare explicit formulat în acest document, prim dezvoltarea si aplicarea la sfera securitatii si apararii a ideii de identitate europeana, înscrisa în paragraful 14 din Documentul asupra identitatii europene, dat publicitatii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. În esenta, PESA presupune dezvoltarea unei capacitati de decizie autonome si, în cazul în care Alianta Nord-Atlantica ca întreg nu este angajata, lansarea si coordonarea unor operatiuni militare sub autoritatea UE, ca raspuns la situatii de criza, angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de operatiuni bazându-se pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat ca PESA este un process interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiind exercitat de sefi I de stat si de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de catre parlamentele nationale. Obiectivul principal al PESA (Headline Goal), asa cum a fost el stabilit de catre Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezinta capacitatea statelor membre de a mobiliza, a desfasura în termen de 60 de zile si a sustine cel putin un an, forte militare ce pot atinge nivelul a 15 brigazi, respectiv 50.000-60.000 de oameni. Aceste forte trebuie sa fi e capabile sa îndeplineasca întreg spectrul misiunilor Petersberg.

Institutionalizarea activitatii în sfera prevenirii conflictelor, consolidarii pacii si a stabilitatii interne a statelor, zonelor sau regiunilor în criza sau amenintate de crize s-a facut prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionarii Crizelor, caun al patrulea organism permanent PESA. În general, Consiliul European de la Salonic (19- 20 iunie 2003) s-a limitat a lua doar acele decizii circumscrise PESA care puteau întruni consensul:

- dezvoltarea capacitatilor militare ale UE, incluzând întreg spectrul misiunilor Petersberg si Forta de Reactie Rapida;

- continuarea lucrului la Programul UE pentru Prevenirea Conflictelor Violente, cu accent pe Balcanii Vestici;

- instituirea unei baze de date, pe baza de voluntariat, pentru combaterea terorismului;

- adoptarea unei Declaratii asupra neproliferarii armelor de distrugere în masa; si

- crearea, pâna în 2004, sub autoritatea Consiliului, a unei agentii interguvernamentale în domeniul capacitatilor de aparare, dezvoltarii, cercetarii, achizitiilor si armamentelor.

Constitutia Europeana contine prevederi distincte cu privire la actiunile externe ale Uniunii Europene. Acestea din urma cuprind o serie de elemente interdependente, între care: politica comerciala comuna; politica externa comuna; politica comuna de securitate si aparare; dezvoltarea cooperarii; asistenta umanitara. În cadrul fiecaruia din aceste elemente componente, principalele obiective ale actiunilor externe ale Uniunii Europene au în vedere respectarea a doua principii fundamentale: actiunile externe trebuie sa se bazeze pe principiile care au guvernat crearea, dezvoltarea si largirea Uniunii Europene; actiunile externe trebuie sa urmareasca maximizarea cooperarii statelor membre în toate domeniile relatiilor internationale. Capacitatea de a actiona într-o Uniune de 25, 27 sau mai multe state, va depinde în mare masura de abilitatea conducerii politice de a defini teluri strategice si a impulsiona implementarea lor în politica curenta. Din acest punct de vedere, Constitutia Europeana învedereaza un progres cert prin instituirea functiilor permanente de presedinte al Consiliului European si Ministru al Afacerilor Externe al Uniunii.