Uniunea Europeană între Consens și Constituționalism

Construcţia europeană este din punctul de vedere al structurii instituţionale, fără nici o îndoială, unul dintre cele mai mari proiecte ale secolului xx. Bazat pe un anumit număr de valori cu care civilizaţia noastră se identifică (prioritatea dreptului în raport cu forţa, respectul faţă de om şi faţă de libertăţile fundamentale, apărarea păcii, încheierea tratatelor de dezvoltare şi stabilitate), acest proces, durând de mai bine de 50 de ani , a cunoscut momente de criză, de frământare, dar şi paşi uriaşi şi succese importante.

Complexitatea Uniunii Europene este rezultatul pachetului de legi care îi asigură coerenţa. Acestea trebuie să fie astfel ordonate încât să creeze contururile primei organizaţii supranaţionale constituite în timp. Dificultăţile creării unei astfel de organizaţii se reflectă la nivelul teoriei şi practicii juridice.

O primă dificultate provine din faptul că însuşi conceptul de supranaţionalitate e destul de confuz. Ca organizaţie internaţională Uniunea Europeană merge dincolo de interguvernamentalismul tradiţonal şi are elemente substanţiale de supranaţionalitate. Specialiştii în drept internaţional nu au formulat o definiţie a supranaţionalităţii, însă sunt toţi de acord că Uniunea Europeană este o organizaţie supranaţională. Ei consideră că supranaţionalitatea se situează între organizaţiile regionale şi federalism. Însă, Uniunea Europeană este o organizaţie regională de tip particular cu o structură bine determinată.

Uniunea Europeană încearcă să-şi lărgescă permanent atribuţiile, acest lucru datorându-se vidului conceptual permis de noutatea termenului. Pentru a urmări modalităţile practice prin care se realizează extinderea permanentă a atribuţiilor suprastatalităţii vom analiza cum au evoluat în mod concret atribuţiile Uniunii în domeniul relaţiilor internaţionale.

Costituţionalismul ne duce cu gândul la stabilitate, la prezenţa statului de drept, la eliminarea oricărui dubiu asupra posibilităţii evoluţiei, la totalitarism, deci la o garanţie pentru cetăţean că drepturile lui nu vor fi nicicând încălcate. Începând cu epoca revoluţiilor moderne, constituţiile devin mai mult decât o modă, ele sunt o necesitate ce se înscrie în evoluţia normală a societăţii. Cu toate acestea , Uniunea Europeană, deşi bazată pe principii fundamental democratice , nu a apelat pană în momentul de faţă la o astfel de formă. Putem spune că acestă ignorare este perfect explicabilă deoarece serveşte în mod esenţial interesele Uniunii ca organizaţie ce intenţionează să se extindă permanent.

În ceea ce priveşte noţiunea de consens pentru marxişti , consensul este un concept eminamente ideologic, utilizat spre a perpetua dominaţia de clasă, prin încercarea de a masca extinderea conflictului din cadrul societăţii. Ideea de consens s-a asociat cu dezbaterea asupra „scopului ideologiei” şi cu presupusa înlocuire a conflictului referitor la valorile şi scopurile fundamentale , cu armonia privind scopurile ce urmează a fi atinse .

Pentru început trebuie să menţionăm absenţa din cadrul tratatelor constitutive a clauzelor cu privire la personalitatea juridică şi a competenţelor Comunităţii în domeniul politicii externe. Dar absenţa nu a împiedicat desfăşurarea unei activităţi externe active, activitate făcută posibilă cu ajutorul Curţii Europene de Justiţie. Acesta poate fi menţionat ca un prim mijloc interesant prin care Uniunea îşi creează drepturi în domeniul relaţiilor internaţionale. După cel de-al doilea Război Mondial stabilizarea geopolitică a construit argumentul de bază pentru consolidarea structurilor transnaţionale în Europa Occidentală. Prin acest termen înţelegem : securitate externă, frontiere sigure, cultivarea unei democraţii sigure. Modul în care a evoluat Uniunea a fost influenţat de faptul că aceasta era amplasată într-un cadru mai larg, care includea o pluralitate de alte cadre instituţionale. Punctul de vedere al Curţii Europene de Justiţie este foarte generos şi se sprijină pe două principii: extensia legală în domeniul tratatelor şi extinderea din cadrul relaţiilor interne asupra celor externe. În acest sens, Curtea a stabilit : autoritatea Comunităţilor rezultă nu numai din specificările exprese ale tratatelor, ci şi din clauzele interpretate ale tratatelor şi din măsurile adoptate în conformitate cu aceste clauze de către Comunitate; relaţiile externe pot fi considerate extensia naturală a politicii interne.