Activitatea de Relații Publice

Motto: „Ce este mai mare decât Cuvântul care convinge judecătorii de la tribunal, sau pe senatori în consilii, sau pe cetăţeni în adunare, sau la orice altă reuniune politică? Dacă ei au puterea exprimării acelui cuvânt, îl vei avea pe medic ca sclav al tău şi pe antrenor îl vei avea ca sclav, iar cel care face banii, dacă vei vorbi despre el, nu va mai aduna pentru el însuşi, ci pentru tine, care eşti în stare să vorbeşti şi să convingi muţimile.”

Comunicarea este o dimensiune fundamentală a existenţei, iar abilitatea de a comunica este o parte esenţială a experienţei umane, încât face posibilă distincţia dintre om şi restul creaţiei. Astfel, comunicarea eficientă înseamnă a-l motiva pe interlocutor, iar a motiva pe cineva înseamnă a-l determina să adopte atitudinea pe care o doreşti. Consider că această putere a consilierului în relaţii publice de a manevra cuvintele astfel încât să persuadeze şi să capteze atenţia receptorilor în acelaşi timp face parte dintr-un proces „win-win” în care ambele părţi au de câştigat- imagine, notorietate, recunoaştere şi performanţă. Totodată, domeniul relaţiilor publice înseamă diversitate – de aici multitudinea de definiţii şi divergenţe în ceea ce priveşte aria de studiu a acestui domeniu, relaţiile publice fiind cunoscute şi drept „profesia cu o mie de definiţii”.

În primul rând , trebuie menţionat faptul că în încercarea de a înţelege cauzele eficienţei şi ale ineficienţei comunicării au fost făcute multe cercetări şi studii. Întrebarea dacă se produce comunicarea sau nu, dacă ideile conceptualizate şi informaţiile produse de un emiţător, în cazul de faţă- consilierul în relaţii publice, sunt recepţionate în aceeaşi formă de către receptorul vizat, depinde de o serie de condiţii si împrejurări care includ:

1. predispoziţia receptorului vizat. Aceasta este indusă de bagajul de cunoştiinţe dobândite, de percepţia asupra vieţii şi asupra temei comunicării, de pregătirea, de apartenenţa sa la un grup.

2. fidelitatea mesajului. Ajunge acesta la receptor în forma în care a fost trimis? Aceasta include atât claritatea transmisiunii, cât şi cea a receptării, ca şi semantica implicită: emiţătorul şi receptorul acordă acelaşi sens cuvintelor şi simbolurilor?

3. deprinderile şi experienţa comunicatorului- factorul predominant în toate eforturile comunicaţionale. Este acesta capabil de a intra în pielea receptorului, pentru a inţelege cum va recepţiona acesta mesajele şi cum va reacţiona faţă de acestea? Este comunicatorul bine pregătit pentru a formula şi pentru a proiecta mesaje astfel încât ele să ajungă la receptor în condiţii optime şi să fie uşor de decodat în forma dorită?

Uneori , în calea transferului comunicaţional pot apărea bariere. Berelson şi Steiner, în urma descoperirilor făcute în studiul „Human Behavior”,afirmau: „Oamenii au tendinţa să perceapă greşit sau să interpreteze eronat comunicarea persuasivă în funcţie de propriile predispoziţii prin eludarea mesajului sau prin distorsionarea acestuia într-o direcţie favorabilă pentru ei.” De aceea, trebuie făcută o distincţie clară între puterea de persuasiune pe care se bazează relaţiile publice şi vechiul concept de „propagandă”, termenii fiind adesea confundaţi. Se poate afirma că relaţiile publice au fost o reacţie a democraţiilor liberale faţă de concurenţa comunicaţională şi faţă de presiunile propagandistice ale sistemelor anti-democratice. Persuasiunea presupune „un demers conştient şi constant, înseamnă cunoaştere şi argumentaţie şi se întemeiază pe principiul liberal al exercitării opţiunilor individuale în afara presiunilor exterioare.”

Propaganda presupune familiarizarea, înlesnirea acceptării ori transferul de mesaje dinspre o sursă oficială, credibilă înspre un public favorabil, bazându-se însă pe control social. Ca şi propaganda, persuasiunea se bazează pe emoţiile receptorilor, dar credibilitatea şi încrederea nu sunt rezultatul prezenţei instituţionale, ci al conexiunilor comunicaţionale şi afective ale receptorilor. Relaţiile publice sunt puse în acţiune prin cooperare, iar propaganda se impune prin agresiune. Persuasiunea urmăreşte receptivitatea publicului, adică disponibilitatea şi deschiderea acestuia faţă de mesajele transmise , în timp ce propaganda caută să inducă dependenţă , să condiţioneze în mod absolut receptorii de sursele de informare. Relaţiile publice recurg la un mesaj pozitiv , în vreme ce propaganda se întemeiază pe un limbaj şi un univers mental negativ, structurat pe prezenţa inamicilor, a duşmanului conotat „demonic”. Aşadar, societăţile democratice au produs relaţiile publice tocmai ca un instrument de protejare faţă de intruziunile puterilor politice tiranice- dacă propaganda vinde o doctrină , relaţiile publice încearcă să convingă publicul cu privire la obiectivele şi strategiile exterioare ale unei instituţii.

Tocmai din această cauză, majoritatea specialiştilor din relaţiile publice consideră comunicarea eficientă drept cheia succesului în relaţiile dintre o organizaţie şi publicurile ei. Ei susţin că aceasta implică crearea unor fluxuri de comunicare bidirecţionale, dinspre mediu spre organizaţie şi invers, în beneficiul reciproc. Este esenţial ca organizaţia „să poată intra în rolul de bun ascultător, sensibil la neliniştile, aşteptările , interesele şi valorile publicului, un bun comunicator, capabil să convingă publicul să îi asculte mesajele, să le înţeleagă şi împărtăşească punctul de vedere respectiv, în esenţă , relaţiile publice urmăresc să instituie un mediu de comunicare reciproc benefic”.