Jean Bodin

Teoriile privind dreptul divin, apărute către sfârşitul secolului al XVI-lea, combinau trei teze esenţiale:

1) autoritatea monarhilor a fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii;

2) suveranitatea lor este nelimitată şi indivizibilă (deşi moralmente ei sunt datori să se conformeze legii divine);

3) orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.

Etienne de la Boétie (1530 – 1563)

În 1548, la 18 ani, el scrie un pamflet intitulat Discours de la servitude volontaire, cunoscut şi sub numele de Contre’un. Lucrarea a cunoscut un succes rapid în cercurile intelectuale ale epocii, fără a putea fi totuşi încadrat printre marile analize şi încercări de reformare a sistemului politico-juridic din epocă. Situarea istorică a textului este extrem de importantă, în această perioadă monarhia absolută fiind puternic atacată pe continentul european. În 1525, revolta protestantă a ţăranilor din Germania, condusă de Thomas Müntzer, discipol al lui Luther, fusese zdrobită, iar conducătorul său executat. În cadrul acesteia fuseseră condamnate, în baza rupturii fără echivoc impuse de Luther între cele două cetăţi concepute de Sfântul Augustin, păcatul Romei de a fi dat girul dumnezeiesc abuzurilor lumeşti ale suveranilor şi statelor şi confuzia creată de Biserica catolică între Regatul divin şi autoritatea temporală. După eşuarea revoltei, în 1530, chiar anul naşterii lui La Boétie, principii luterani ai Germaniei se aliaseră pentru a rezista în faţa împăratului, oraşele opunându-se restaurării puterii imperiale efective. În anul 1541, Geneva devenise o fortăreaţă calvinistă, unde supunerea în faţa legii crease un anumit tip de egalitate civică, ferment al disoluţiei ierarhiilor tradiţionale. Principiile puterii unuia singur, regulile de succesiune, puterea şi îndatoririle magistraţilor, dreptul la revoltă al popoarelor erau chestiuni aprig dezbătute în epocă, pe fondul sângeroaselor lupte dintre catolici şi protestanţi.

În acest peisaj, al tulburărilor politico-religioase care sfâşiau întreaga Europă, al căutării unei modalităţi juste de împărţire a autorităţii lumeşti şi divine, La Boétie îşi pune problema sursei şi principiului supunerii. Dincolo de drama care împărţea Europa în două tabere, La Boétie îndrăzneşte să pună una dintre întrebările esenţiale ale ştiinţei politice: de ce există supunerea? El este cuprins de o adâncă stupoare, văzând oamenii nimicindu-se reciproc în numele unor principi şi chiar în numele lui Dumnezeu, mirându-se cu aparentă stângăcie în faţa puterii unuia singur de a menţine în sclavie şi a trimite la moarte atâţia semeni de-ai săi. Sunt multe subiecte asupra cărora contemporanii săi dezbăteau la nesfârşit: legitimitatea, limitele, originea şi natura puterii, meritele diferitelor politice… admiţând fără să ezite că există puterea, instanţă separată, exterioară, care le spune oamenilor ce şi cum să facă. În acest fel se uita foarte uşor că ordinul altuia presupune obedienţa celorlalţi. Or, aceasta din urmă este de neconceput. Fiinţe lăsate libere de la natură şi de la Dumnezeu - La Boétie nu este în nici un caz ateu –, oamenii caută să se aservească, ei parcă îşi doresc şi îşi creează propriul călău. Societatea egalilor, îndatoririle provenite din prietenie, ar trebui să le fie suficiente. Dar misterioasa fiinţă înzestrată cu raţiune se lasă dominată. Nici teama, nici interesul, nici dispreţul nu pot justifica acest blestem, viciu nemaiîntâlnit.

Singura explicaţie este aceea a fascinaţiei unuia, a căutării unui principiu căruia să i se supună întreaga societate. Această soluţie vine numai în urma angajării într-un artificiu filosofic, acela al presupunerii, atât de dragi celor ce iubesc libertatea, existenţa unei stări iniţiale în care oamenii erau liberi, natură fundamentală a fiinţei umane, coruptă prin diverse şiretlicuri, orbită de fast, distracţii şi de nevoia de a avea o anumită siguranţă – oricât de iluzorie ar fi aceasta.

Elementul prin care La Boétie îşi demonstrează extraordinara originalitate este abordarea fenomenului. Criticile monarhiei absolute, ale corupţiei instituţiilor religioase, devenite aliate ale opresiunii, se găseau din abundenţă. La Boétie, pornind de la premisa că orice monarhie, oricât de nobilă şi utilă la început, se îndreaptă inevitabil către tiranie, se lansează într-o critică virulentă a poporului, a aceluia care suferă („îndură” şi „suportă” sunt cuvinte folosite adesea) dominaţia unuia. Cum supunerea este de natură psihologică, acolo trebuie căutată explicaţia, în sufletul maselor care acceptă să îşi vândă libertatea. Privindu-le mai îndeaproape, ce observăm? Că sunt fascinate de fastul cvasi-religios cu care se înconjoară puterea, că sunt adormite cu pâine, vin şi circ, că le sunt stimulate cele mai joase vicii pentru a se supune şi, ideal, a promova imaginea puterii supunându-i pe cei din jur.

Ieşirea din această prostraţie a speciei umane nu este dificilă, consideră La Boétie. Este suficient să nu te mai supui. Nici măcar nu trebuie să pui mâna pe arme, este de ajuns să nu mai serveşti, să-l laşi pe tiran fără supuşi, luându-i astfel chiar raţiunea existenţei. De ce se lasă poporul condus de un tiran, atunci când ar fi suficient să spună „nu”? Prin aceste consideraţiuni, La Boétie anticipează controversele ce aveau să apară asupra dreptului la nesupunere civică, asupra principiului conform căruia poporul poate şi chiar este dator să răstoarne un conducător atunci când acesta lucrează contra intereselor sale.

Soluţia este aceea prin care oamenilor li se va reda gustul libertăţii şi demnităţii lor. Ei trebuie să înţeleagă faptul că sunt fiinţe libere, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, destinate unui ţel nobil, iar nu servituţii.

Umanist în adevăratul sens al cuvântului, de confesiune catolică, La Boétie a fost adoptat de calvinişti, care au reeditat, în 1574, Discursul sub titlul de Contr’un.