Agrotehnica Diferențiată

CURSUL NR.1

Cap.1. OBIECTIVELE ŞI ROLUL AGROTEHNICII ÎN

DEZVOLTAREA AGRICULTURII

1.1.ISTORICUL ŞI ROLUL AGROTEHNICII ÎN

DEZVOLTAREA AGRICULTURII

Ştiinţele agricole româneşti, agronomia, au izvorât din practica agricolă perpetuă de-a lungul secolelor şi mileniilor. Pentru satisfacerea necesităţilor de hrană, omul a parcurs şi a acumulat treptat cunoştinţe, a învăţat de la natură, a studiat şi aplicat, dezvoltând o adevărată ştiinţă de a cultiva terenurile, denumită agricultură. Pe măsura dezvoltării societăţii umane, a creşterii nevoilor de hrană şi îmbrăcăminte, agricultura s-a dezvoltat trecând prin diverse orânduiri sociale şi etape istorice, adaptându-se şi perfecţionându-se permanent prin sistemele proprii aplicate.

În cadrul ştiinţelor agricole AGROTEHNICA ocupã un loc important având ca rol obţinerea unor producţii agricole mari şi eficiente, în condiţiile menţinerii şi sporirii potenţialului productiv al solului.

Agrotehnica este ştiinţa care se ocupã cu studiul modului de dirijare, a relaţiilor dintre factorii de vegetaţie, sol şi plantele cultivate, în scopul elaborării procedeelor tehnice de cultivare a plantelor în condiţiile exploatării raţionale a solului şi conservării mediului înconjurător.

Agrotehnica este tehnica ogoarelor. Denumirea provine de la cuvintele “agros”, de origine greacã, sau “ager”, de origine latinã, care înseamnă ogor sau pământ care se cultivã şi “techne”, de origine greacã, cu sensul de meşteşug sau artã. Agrotehnica reprezintă astfel “tehnica” sau “meşteşugul” prin care cuceririle unor ştiinţe ca: pedologie, agrochimie, microbiologie, meteorologie, fizicã, chimie, fiziologia plantelor, maşinile agricole, ecologia, protecţia plantelor, fitotehnie etc. sunt aplicate în practicã şi integrate în agroecosistemele agricole, printr-un ansamblu de elemente ca: sistem de agriculturã, sistem de lucrare a solului, asolamente, sisteme integrate de protecţie a plantelor, agrotehnica diferenţiatã etc. Agrotehnica este principala ştiinţã aplicatã care este chematã sã rezolve problema fundamentalã a unei agriculturi durabile şi anume optimizarea relaţiei dintre tehnologia aplicată şi conservarea resurselor utilizate în procesul de producţie.

Tratate despre agricultură ne-au rămas din cele mai vechi timpuri, de la învăţaţii timpurilor: din roma antică Collumela („De rustica”), Pietre de Crescentus („Despre produsele agriculturii”, 1233-1321), Oliviers de Serres („Theatre de l’agriculture”, 1539-1619), Albrecht Thaer (1752-1828), Mathieu de Dombasle (1777-1843), Jean Baptiste Boussingault (1802-1887), Just von Liebig (1803-1873), Charles Darwin (1809-1882) etc.

Scrierile despre agricultură sau referiri în documentele vremurilor, sunt vechi şi pe teritoriul ţării noastre: Arrianus (335 î.e.n.), Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) etc. Primele scrieri cu conţinut direct agricol au apărut în ţara noastră la sfârşitul secolului al XVIII şi au continuat apoi, fie cu traduceri ale unor cărţi străine, fie sfaturi practice pentru agricultori. Pot fi menţionate, astfel: Ion Molnar („Economia stupilor”, 1785), Ion Ionescu de la Brad („Manualul de agricultură”, Calendarul bunului cultivator”, 1818-1891), Vlad Cârnu Munteanu (1859-1903), Gheorghe Maior (1855-1935), Haralab Vasiliu (1880-1953), Marin Chiriţescu Arva (1889-1935), Constantin Sandu Aldea (1874-1927), Gheorghe Ionescu Şişeşti (1895-1967), Nicolae Zamfirescu (1899-1977), Nicolae Săulescu (1898-1977), Amilicar Vasiliu (1900-1994), Irimie Staicu (1905-1989) etc.

La început agrotehnica avea un conţinut mult mai larg şi era denumitã “Agrologie” sau “Agriculturã generalã” şi a fost adoptatã, pe plan mondial, de F.A.Fallou, în 1862.

În ţara noastră primul tratat de agrologie a fost publicat în 1897 de Gheorghe Maior, iar în 1925 Marin Chiriţescu Arva publicã un nou tratat de agrologie, mai dezvoltat. Din agrologie s-au desprins treptat discipline noi ca agrochimia, mecanizarea agriculturii, combaterea eroziunii solului etc.

Agrotehnica – este denumirea acordatã, pentru prima data la noi în ţarã, de către Gheorghe Ionescu Şişeşti în tratatul – manual “AGROTEHNICA”, publicat în anul 1942. Aşa cum se precizează în introducerea acesteia, autorul a înlocuit termenul de agrologie, prin cel de agrotehnicã, deoarece, odata cu progresul tehnic, a apărut necesitatea “de a da o dezvoltare mai mare aplicaţiilor practice pe ogoare”. Ulterior au apărut noi manuale de „Agrotehnică” cu scopul de a servi studenţilor, cercetătorilor şi practicienilor, astfel: Gheorghe Ionescu Şişeşti, 1947; Gh.I.Şişeşti, I.Staicu, 1958; I.Staicu, V.Stratula, L.Pop, B.Kovacs, N.Oprişan, Ghe.Timariu, 1967; I.Staicu, 1969; C.Pintilie, Ghe.Budoi, Şt.Romoşan, L.Pop, Ghe.Timariu, B.Kovacs, 1980; C.Pintilie, Şt.Romoşan, L.Pop, Ghe.Timariu, P.Şebok, P.Guş, 1985; A.Lăzureanu, 1994; Ghe.Budoi, A.Penescu, 1996; P.Guş, A.Lăzureanu, D.Săndoiu, G.Jităreanu, I.Stancu, 1998 etc.

Agrotehnica este similară, în limba englezã cu “Soil management”, în limba germanã “Ackerbau”, în rusã “Zemledelie”, în ungarã “Földmuvelestan” etc. şi este consacratã în ştiinţa şi practica agricolã în ţãrii ca SUA, Anglia, Rusia, Germania, Ungaria, Canada etc.

În cadrul ştiinţelor agricole, agrotehnica ocupã un loc central în privinţa aportului la creşterea producţiei şi menţinerea fertilităţii solului, loc rezultat din rolul acesteia în abordarea sistemică a cunoştinţelor acumulate în timp şi integrarea acestora într-un tot unitar, format din elemente în interdependenţã.

Datoritã diversităţii condiţiilor pedoclimatice, economice, sociale etc. agrotehnica trebuie sã elaboreze cele mai bune metode pentru fiecare situaţie apărută, îndeosebi în legăturã cu sistemele de lucrări ale solului, cu aplicarea corectã a erbicidelor, cu întocmirea unor asolamente raţionale, inclusiv pentru noile structuri asociative din agricultura României.

La dezvoltarea sistemului de AGRICULTURĂ DURABILĂ participă un mare număr de ştiinţe. Agrotehnica, prin conţinutul său, reprezintă pivotul central al acestei activităţi. Ea selectează, sistematizează şi ordonează măsuri agrofitotehnice, în mod diferenţiat în funcţie de condiţiile concrete, locale ale fiecărei zone agricole, unitate sau exploataţie agricolă.

Restabilirea, conservarea şi menţinerea echilibrului ecologic specific fiecărui agroecosistem în parte, printr-o agrotehnică diferenţiată, constituie un deziderat important pentru agrotehnică dintr-un motiv simplu: asigurarea hranei unei populaţii în continuă creştere, ca şi a materiilor prime pentru diferite industrii, se va face multă vreme de aici înainte, pe baza resurselor regenerabile din agricultură. Aplicarea tehnologiilor moderne, integrate în sistemul de organizare teritorial, economic şi social stă la baza dezvoltării rurale durabile prin asigurarea necesităţilor alimentare, a capacităţii de conservare a terenurilor şi creşterea calităţii vieţii.

1.2. OBIECTIVELE AGROTEHNICII

Manualul de agrotehnica este alcătuit pe baza programei de învăţământ pentru facultăţile de profil, cuprinzând următoarele obiective:

- analiza bazelor agrotehnice ale producţiei agricole;

- analiza evoluţiei şi fundamentarea ştiinţificã a principalelor sisteme de agriculturã în relaţie cu factorii de vegetaţie şi dezvoltarea socio-economică;

- cunoaşterea mediului de viaţă al plantelor; caracterizarea tehnologică a terenurilor arabile;

- studiul factorilor de vegetaţie, relaţiile dintre ei şi plantele cultivate, dirijarea acestor factori în vederea sporirii recoltelor şi a fertilităţii solului;

- monitorizarea fertilităţii terenurilor arabile şi reglarea indicatorilor agrofizici, agrochimici şi agrobiologici în relaţie cu condiţiile culturale;

- lucrările solului şi sistemele de lucrări, rolul acestora asupra însuşirilor fizice, chimice, biologice şi ale creşterii producţiei plantelor cultivate;

- elaborarea sistemelor convenţionale şi neconvenţionale de lucrare a solului ca mijloace de optimizare a însuşirilor solului, conservarea resurselor şi eficientizarea procesului de producţie agricolã;

- studiul particularităţilor biologice ale buruienilor şi a pagubelor produse de acestea;

- combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole prin metode agrotehnice, chimice, fizice şi biologice;

- descrierea şi cunoaşterea erbicidelor, spectrul de combatere, particularităţile aplicării la principalele culturi agricole;

- elaborarea asolamentelor şi analiza rotaţiei culturilor în condiţiile unei agriculturi private;

- elaborarea agrotehnicii diferenţiate privind sporirea producţiei agricole pe zone de culturã, precum şi ridicarea potenţialului productiv al solului pe terenurile slab productive.

1.3. LEGĂTURA AGROTEHNICII CU ALTE ŞTIINŢE

Ca ştiinţă agrotehnica are legături cu multe ştiinţe naturale şi aplicative. Astfel, activitatea ei se bazează în primul rând pe cuceririle unor ştiinţe ca: pedologia, agrochimia, fitotehnia, protecţia plantelor (entomologia, fitopatologia), ameliorarea plantelor, agrometorologia şi climatologia, fizica, chimia, matematica, fiziologia plantelor, microbiologia, maşinile agricole, îmbunătăţirile funciare, ştiinţele economico-organizatorice etc.

Pedologia, agrochimia, oferă cunoştinţe despre însuşirile solului (textură, porozitate, conţinut de humus, însuşiri agrochimice, hidrice etc.) şi modul cum evoluează acestea, pe baza cărora agrotehnica stabileşte sistemul de lucrare a solului, amplasarea culturilor şi asolamentul etc.