Asigurări II

În funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane se împart în două mari categorii:

1. Asigurări de viaţă care acoperă riscul de supravieţuire şi riscul de deces (asigurări de supravieţuire, asigurări de deces, asigurări mixte de viaţă);

2. Asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă, care acoperă integritatea corporală şi sănătatea persoanei(asigurări de accidente, asigurări de boală, asigurarea medicală, asigurarea de călătorie, alte asigurări).

La producerea evenimentului asigurat, asiguratul primeşte o indemnizaţie de asigurare corespunzătoare unei sume stabilite iniţial, denumită sumă asigurată, conform contractului de asigurare. Asiguratul, la rândul său, este obligat să plătească prima de asigurare. La ambele tipuri de asigurări se pot adăuga clauze adiţionale care extind acoperirea acordată prin asigurarea principală în schimbul unei prime suplimentare de asigurare.

8.1. Asigurarea de viaţă

Asigurarea de viaţă este o înţelegere contractuală prin care un asigurător convine să plătească o sumă prestabilită unui beneficiar, în cazul decesului asiguratului şi în schimbul unei prime de asigurare plătită de acesta din urmă. Această declaraţie defineşte corect tranzacţia asigurării de viaţă, dar nu dezvăluie complexitatea, subtilitatea şi importanţa financiară a acestui contract la ora actuală. În prezent au loc modificări esenţiale pe piaţa asigurărilor de viaţă, incluzând introducerea unor noi produse şi servicii.

A. Ce este asigurarea de viaţă

Asigurarea, în general, este un acord contractual între două părţi. Prima parte(asigurătorul) convine să plătească o sumă de bani celei de-a doua părţi(asiguratul), atunci când are loc un eveniment specificat. La asigurarea de viaţă, asiguratul este persoana al cărui deces face ca poliţa să ajungă la maturitate sub forma unei plăţi reclamate, efectuate de asigurător. Posesorul este persoana care îşi poate exercita drepturile asupra poliţei, precum desemnarea beneficiarului sau utilizarea asigurării de viaţă drept gaj pentru un împrumut. Asiguratul şi posesorul pot fi, aşa cum se întâmplă de obicei, aceeaşi persoană. Beneficiarul este persoana care primeşte banii atunci când asiguratul decedează. Asiguratul poate să nu fie beneficiarul, dar suma poate fi încasată la moştenirea asiguratului, la dorinţă sau prin omisiune. Posesorul şi beneficiarul pot fi una şi aceeaşi persoană. În schimbul promisiunii asigurătorului, asiguratul plăteşte o sumă specificată, denumită primă.

Din cele prezentate mai sus , rezultă că tranzacţia asigurării se caracterizează prin următoarele

a) asiguratul plăteşte o sumă de bani prestabilită, cunoscută, în timp ce asigurătorul face doar o promisiune nesigură de plată, o sumă necunoscută situată între zero şi o sumă maximă, cunoscută sub numele de indemnizaţie de asigurare. Aceasta înseamnă că, în cazul apariţiei evenimentului asigurat, asigurătorul ar putea să plătească o sumă mult mai mare decât prima pe care a încasat-o;

b) dorinţa asiguratului de a plăti o anumită sumă relativ mică, pentru a evita consecinţele unei pierderi financiare relativ mari şi necunoscute;

c) asigurarea operează foarte eficient ca un mecanism de transfer bănesc, în care primele colectate de la toţi asiguraţii sunt transferate unui număr relativ mic de asiguraţi care suferă pierderea.

B. Riscurile în asigurările de viaţă

Asigurătorul nu poate să acorde garanţia sa decât după ce riscul luat în sarcina sa a fost precizat. El trebuie, mai ales la asigurările de deces, să facă o selecţie a riscurilor în scopul de a evita încheierea de contracte în care apariţia sinistrului ar avea o probabilitate anormală. El poate recurge la datele statistice( ex. tabele de mortalitate), dar informaţia furnizată de acestea este insuficientă, ea având în vedere mediile sau tendinţele. Alte informaţii specifice fiecărui asigurat îi sunt necesare asigurătorului pentru a opera selecţia sa, grupate în jurul a trei serii de elemente şi anume:

a) elemente obiective, de variaţie a riscului, legate de diversele categorii de asiguraţi grupaţi după sex, vârstă, profesie etc.;

b) elemente subiective, specifice fiecărui individ: moralitate, psihologie, religie etc.;

c) elemente medicale.

În toate cazurile, atât pentru asigurător cât şi pentru asigurat, operează principiul bunei credinţe care înseamnă obligaţie de sinceritate.

În vederea întocmirii contractului de asigurare, sunt necesare două etape distincte:

1) Informarea asigurătorului cu privire la risc. Pentru aceasta sunt necesare trei elemente:

a) propunerea de asigurare care dă asigurătorului informaţiile fundamentale cu privire la contractul avut în vedere: identitatea şi starea civilă a asiguratului, natura asigurării dorite, capitalul garantat, durata contractului etc.

b) Examenul medical. Acest examen este oneros şi indispune o anumită parte a clientelei, ca atare, în unele situaţii asiguratul răspunde unor întrebări( antecedente familiare, consum de ţigări, alcool etc.) completând un formular tipizat conceput de asigurător;

c) Raportul confidenţial al agentului de asigurare, prin care asigurătorul îşi formează o idee despre personalitatea( moralitate, resurse financiare) asiguratului.

Pornind de la acest ansamblu de informaţii, asigurătorul va opera selectarea riscurilor, fiind protejat şi prin lege de declaraţii nesincere din partea asiguraţilor