Politici Comunitare

Politici comunitare

Uniunea Europeană numără 27 state membre şi aproape 500 milioane locuitori. In UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. In ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de instituţiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru ca demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

Obiectivul acestei politici îl constituie ameliorarea condiţiilor de viaţã şi de lucru, promovarea egalitãţii de şanse şi asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar. Pentru aceasta, UE are la îndemânã Fondul Social European (FSE), o serie de programe comunitare şi normele juridice din Tratat care completeazã legislaţiile naţionale.

Dimensiunea socialã a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui « dialog social » între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnificã faptul cã partenerii sociali trebuie sã participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale.

Pentru a concretiza aceastã « dimensiune socialã », Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 « Carta comunitarã a drepturilor sociale fundamentale ale lucrãtorilor » (acceptatã atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).

Tratatul de la Maastricht a lãrgit competenţele Comunitãţii în domeniul social, a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesionalã. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis cã statele membre trebuie sã-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii : promovarea investiţiilor în formarea profesionalã, realizarea unei creşteri economice care sã genereze noi locuri de muncã, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncã şi adoptarea unor mãsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj.

Odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, « Carta comunitarã a drepturilor sociale fundamentale ale lucrãtorilor » a fost acceptatã de cãtre toate cele 15 ţãri membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.

Dimensiunea socialã a Pieţei Interne comunitare a impus instaurarea unui « dialog social » între partenerii sociali reuniţi la nivelul UE. Conceptul a fost introdus în 1985 prin Actul Unic European şi semnificã faptul cã partenerii sociali trebuie sã participe la realizarea Pieţei Interne şi la concretizarea dimensiunii sale sociale. 

Pentru a concretiza aceastã « dimensiune socialã », Consiliul European a adoptat în decembrie 1989 « Carta comunitarã a drepturilor sociale fundamentale ale lucrãtorilor » (acceptatã atunci de 11 din cele 12 state membre, deoarece Marea Britanie a refuzat semnarea documentului).

Tratatul de la Maastricht a lãrgit competenţele Comunitãţii în domeniul social, a extins acţiunea FSE şi a introdus un nou capitol privind educaţia şi formarea profesionalã. Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a decis cã statele membre trebuie sã-şi coordoneze politicile şi acţiunile sociale, cu accent pe cinci domenii : promovarea investiţiilor în formarea profesionalã, realizarea unei creşteri economice care sã genereze noi locuri de muncã, reducerea costurilor salariale indirecte, eficientizarea politicii forţei de muncã şi adoptarea unor mãsuri ferme în favoarea grupurilor sociale puternic afectate de şomaj.

Odatã cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, « Carta comunitarã a drepturilor sociale fundamentale ale lucrãtorilor » a fost acceptatã de cãtre toate cele 15 ţãri membre ale UE, devenind astfel parte din acquis-ul comunitar în domeniul social.