Istoria Administrației Publice

CAP. 1. COORDONATE GENERALE PRIVIND ADIMISITRAŢIA PUBLICĂ

INTRODUCERE

Înainte de a intra în problematica administrativă, se impune cercetarea următoarelor noţiuni: stat, stat de drept şi administraţie publică.

1. În teoria de specialitate, noţiunea de stat (“status” – în limba latină) este abordată din mai multe puncte de vedere:

a) din punct de vedere juridic, statul este un concept abstract; s-au formulat o serie de definiţii precum:

- statul este gruparea oamenilor supuşi aceloraşi reguli de drept (Kant);

- statul reprezintă personalitatea juridică a naţiunii (Esmein);

- statul este fiinţa de drept în care se reflectă în mod abstract colectivitatea naţională (Careé de Malberg);

b) din punct de vedere politic, statul reprezintă ansamblul serviciilor publice; puterea politică are la bază dominarea din punct de vedere politic: grupul celor tari domină pe cei slabi (îşi impun voinţa asupra celor slabi); statul este sindicatul intereselor generale ale naţiunii (aşa cum spunea Turgeon) – adică ansamblul puterilor publice constituite în vederea promovării drepturilor, idealurilor şi aspiraţiilor grupului naţional;

c) din punct de vedere social-economic, statul (modern) este un sistem de organizare ce are drept scop stabilirea echilibrului intern între nevoile personale legitime ale particularilor şi nevoile naţiunii;

d) din punct de vedere administrativ, termenul de stat desemnează o colectivitate umană situată pe un teritoriu şi supusă unei autorităţi suverane; el desemnează un sistem de instituţii care îi permit să comande şi să acţioneze; colateral instituţiilor politice, există şi instituţii administrative care permit sistemului să existe şi să acţioneze în sensul satisfacerii nevoilor comune ale colectivităţii, corespunzător deciziilor luate de elementele politice.

Sintetizând, se poate aprecia că statul se caracterizează prin câteva elemente istorice şi politice cumulate:

- naţiunea – ca formă superioară de comunitate umană ce este rezultatul unui unui îndelungat proces istoric; orice stat, indiferent de forma de guvernământ, are o constituţie care reglementează modalitatea de organizare şi funcţionare a statului;

- teritoriul – defineşte dimensiunea materială a statului; teritoriul este acela care permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;

- autoritatea politică exclusivă (suveranitatea) – este o formă superioară de organizare socială.

Dimensiunile definitorii ale statului român (potrivit Constituţiei revizuite în anul 2003) sunt:

- stat naţional, suveran şi independent;

- stat unitar şi indivizibil;

- stat republican;

- stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

2. Conceptul de stat de drept este fundamentul societăţilor politice şi civile; numai dacă legea va fi expresia voinţei generale (fără a favoriza pe unii şi a defavoriza pe alţii) ea va corespunde intereselor tuturora şi ale fiecăruia.

Concepţia politico-juridică referitoare la statul de drept are la bază un raport între stat şi drept. Pentru a exista un stat de drept nu este suficient să se instituie un mecanism juridic care să garanteze respectarea legii, ci este necesar ca acestei legi să i se dea un anumit conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane (în spirit liberal şi democratic, în cazul României).

Ca instrument de organizare şi conducere a societăţii, statul de drept îndeplineşte funcţii interne (politico-juridică, social-econimică) şi externe.

Principiile de bază ale statului de drept sunt:

- separaţia puterilor în stat – pleacă de la considerentul că statul îndeplineşte trei activităţi principale: legislativă, executivă şi judecătorească;

- democratismul;

- ocrotirea formelor de proprietate;

- garantarea drepturilor şi libertăţilor pentru toţi cetăţenii, a liberei dezvoltări a personalităţii;

- garantarea dreptăţii şi pluralismului politic;

- independenţa justiţiei;

- eligibilitatea reprezentanţilor puterii

2. Termenul de administraţie derivă din latinescu administer care înseamnă ajutor al cuiva, executant (ad – la, către; minister – servitor).

Administraţia publică (atributul “public” desemnează tocmai faptul că administraţia acţionează în folosul şi în interesul general al societăţii) constituie activitatea prin care puterea executivă organizează şi pune în executare legea, folosind o sferă largă de procedee administrative şi politice.

Activităţile desfăşurate se realizează în temeiul şi în executarea legilor ţării, iar în funcţie de conţinutl lor se pot delimita:

- activităţi cu caracter dispozitiv (concretizate pe acte juridice şi fapte materiale realizate de către organele administraţiei publice);

- activităţi executive cu caracter de prestaţie se îndeplineşte pe baza şi în executarea legii, din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice.

Aceste două categorii de activităţi capătă finalitate printr-un sistem de organe şi autorităţi cu legături specifice între ele: administraţia centrală şi locală, instituţiile social-culturale, regiile autonome şi societăţile cu capital de stat.

1.2. SPAŢIUL DE ACTIVITATE SPECIFIC ADMINISTRAŢIEI

Constituirea unui spaţiu administrativ separat este rezultatul unui proces îndelungat structurat pe două etape: de diviziune şi autonomie. Naşterea administraţiei este legată, mai întâi, de fenomenul diviziunii sociale, prin intermediul căruia, societatea, până atunci unificată şi omogenă, devine stratificată şi eterogenă. Această diviziune socială se realizează prin următoarele etape:

- specializarea activităţilor şi a misiunilor sociale (diviziunea mun-cii şi a funcţiilor);

- disocierea între diferitele dispoziţii cu caracter normativ care asigurau integrarea socială (religie, morală, drept);

- formarea de subansamble, de grupuri parţiale, de instituţii, fiecare având propria logică de funcţionare;

- apariţia relaţiilor de inegalitate între oameni şi generalizarea raporturilor de dominare/subordonare care traversau societatea în ansamblul său, antrenând constituirea spaţiilor de putere multiple şi diversificate.

Diviziunea socială s-a finalizat prin desprinderea din ansamblul instituţiilor, a unei entităţi specializate investită cu putere de constrângere asupra membrilor colectivităţii. În felul acesta, asistăm la emergenţa spaţiului politico-administrativ, clădit în principal pe ordine, simbol al unităţii sociale şi instrument de coerciţie.

Totuşi la început, acest spaţiu nu s-a diferenţiat, decât într-o mică măsură, de celelalte structuri sociale. Deosebirile s-au putut constata, atât pe continentul european, în care funcţiile administrative reprezentau o prelungire a puterii sociale, cât şi în afara Europei; astfel, în S.U.A., se constituise o castă a birocraţilor, care domina ansamblul societăţii şi superviza integritatea raporturilor sociale.

Odată cu apariţia statelor moderne, spaţiul administrativ a devenit autonom, iar sarcinile administrative au fost încredinţate unor profesionişti ai noului domeniu, remuneraţi pentru efortul lor şi desprinşi de mijloacele de producţie.

Apariţia pe scara istoriei a spaţiului administrativ marchează trecerea de la societatea primitivă la cea de tip statal.

Societatea primitivă nu a avut un aparat specializat de dominaţie, investit cu putere de coerciţie, deoarece relaţiile dintre membrii colectivităţii erau solidare şi plasate pe baze egalitariste. Şi societatea primitivă a cunos-cut “postura” de şef, dar poziţia acestuia nu-i conferea nici o autoritate particulară în societate şi nu reprezenta un loc al puterii. Ales în funcţie de priceperea sa şi mai ales de calităţile sale de războinic, şeful îndeplinea o funcţie tehnică, care excludea ideea de coerciţie.

“Însărcinat cu menţinerea păcii sociale şi rezolvarea conflictelor interne, el nu dispune în munca sa de decât de prestigiul personal şi de propriul cuvânt, care nu are tăria legii. Cuvântul şefului nu reprezintă un semn sau un act de putere […] . Şeful este un conducător fără putere, aflat în serviciul societăţii, dar nu reprezintă o figură proeminentă.”